În Duminica a 4-a după Rusalii, a Sfinților Părinți de la Sinodul IV Ecumenic, Ap. Romani 6, 18-23, vom desluși Pilda Vindecării slugii sutașului(Ev. Matei 8, 5-13) și Rugăciunea lui Iisus (Ioan 17, 1-13), semn că Dumnezeu judecă prin Iisus Hristos cele ascunse ale omului, tocmai ca o dovadă de necontestat că toată învăţătura duhovnicească ne spune că noi avem o lege morală a ființei noastre, o lege a firii care se dorește inconfundabilă, expresie a conştiinţei de sine, pe care Dumnezeu a lăsat-o în om de la naşterea lui, de la facerea lui, mai ales că indiferent de neamul în care te naști, ai în tine această lege morală, care, oricât de rea ar fi învăţătura pe care ţi-o dă vreo cultură, vreun neam sau vreo civilizație, ea murmură în adâncul inimii tale şi îți spune că n-ai făcut bine lovind pe cel necăjit, că n-ai făcut milă celui oropsit, chiar dacă tu cauţi de multe ori să acoperi fapta nelegiuită cu «preșul» și faci orice numai să n-o auzi şi să n-o vezi, printr-un lucru nefiresc al celor care nu s-au împăcat cu Dumnezeu şi cu ei înşişi.
“Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea”
Evanghelia Duminicii a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutașului) se așterne tămăduitor în sufletul nostru prin cuvinte memorabile: «În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Și i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face. Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credință. și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Și a zis Iisus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela» (Matei 8, 5-13). Aceste cuvinte ale ultimlui verset al Evangheliei care se citește în Duminica aceasta, reprezentând dialogul Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu un sutaș roman și vindecarea slugii sale reprezintă, am putea spune, chintesența 
Judecății prin care vom trece fiecare dintre noi, la sfârșitul vieții pământești. Să reținem faptul că aceste cuvinte sună ca o sentință aspră a judecății divine, fiindcă, în ultima instanță, omul își face singur judecata faptelor sale, omul crezând că are puterea de decizie, hotărându-și în mare măsură, singur, soarta sufletului său în veșnicie. De fapt, a avea această credință că îți pasă de cel de lângă tine, deci, cum s-ar spune, a fi altruist, înseamnă a recunoaște, nu doar că mă interesează numai de ce îmi iese mie spre folos, dacă mi se rezolvă mie, ci îmi pasă şi de celălalt, de pricina lui, pentru că la aceasta ne cheamă Dumnezeu, la putinţa de a-l accepta pe celălalt, de a-l răbda, de a-l îngădui, de a-l iubi, de a crede că el ești chiar tu! Chiar dacă l-a făcut Dumnezeu un alt suflet, dar frate geamăn cu tine, în alt trup, cu alt chip, în alt neam, cu altă învăţătură, cu altă moştenire genetică, până la urmă el este aproapele tău, e fratele tău geamăn! Puteai să fii exact în locul lui sau ca el, când îl judeci, deoarece pe tine te judeci! L-ai judecat pe fratele tău, pe tine te-ai judecat! Tu puteai să fii în locul lui şi să faci lucruri mai grele decât acela, dar tu îl judeci cu asprime şi cu uşurinţă, deci, nu uita, pe tine te judeci! Prin urmare, a rămâne cu tine însuți, de unul singur, e un lucru neasemuit pentru cei care nu s-au împăcat cu Dumnezeu și cu ei înșiși, pentru că eşti faţă în faţă cu tine însuţi şi cu toate nemulţumirile tale, cu glasul conştiinţei proprii, care îţi spune că n-ai făcut bine, ceea ce înseamnă, că, de fapt, conștiința nu poate fi anulată. Să înțelegi, omule, că pârâşul acesta e chiar conştiinţa ta, ființa ta metamorfozată, imposibil de mituit, de redus la tăcere sau de ucis. Singura cale prin care va tăcea este să te faci prieten cu ea, adică s-o asculţi!
«Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga»
Cu înțelepciune, deci, să luăm aminte la smerenia sutașului din Evanghelie, omul ascultător care se socotea nevrednic de a-L primi pe Iisus sub acoperișul casei sale. Noi vedem pâinea și vinul, dar credința noastră trebuie să ne convingă că este trupul și sângele Domnului, așa cum Apostolii l-au văzut pe Iisus un om, dar l-au mărturisit ca pe un Dumnezeu. De altfel, dacă noi am vedea în Sfântul Potir carne și sânge, cine ar mai avea curajul să se împărtășească? Acestea ni le-a lăsat spre a le desluși cu înțelepciune Mântuitorul nostru Iisus Hristos, atunci când Dumnezeu judecă cele ascunse ale omului, cunoscând slăbiciunea firii omenești, acel gen de ipocrizie care dăunează forului lăuntric al sufletului nostru. Să nu trecem prea ușor, cu un gen de detașare machiavelică peste faptul că sutaşul acesta ne impresionează, cu atât mai mult cu cât el nici nu făcea parte din rândurile poporului ales și nu era dintre iudeii care cunoşteau Legea. Era considerat păgân, roman, iar de aici şi impresia puternică pe care a produs-o tuturor, deoarece el venise în Ţara Sfântă ca ocupant, ca un cuceritor, pentru ca apoi să se lase cucerit el însuşi de credinţa celor cotropiţi, pentru că, citim în Sfânta Evanghelie că acesta nu doar că îi admira pe evrei pentru credinţa lor, dar a devenit şi ctitorul sinagogii lor, pentru că ei, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: «Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga» (Lc.7,4-5). Ceea ce impresionează deosebit la sutaş e rugăciunea pentru sluga sa. Oare, câți dintre noi, muritorii, păcătoșii până peste poate, putem pretinde că ne rugăm cu aceeaşi vrednicie, nu pentru aproapele, ci, pentru cei din familia noastră sau greșiților din neamul nostru? Sutaşul s-a rugat pentru unul dintre supușii săi, pentru slujitorul lui! Doamne, ce suflet mărinimos la acest păgân care îşi trata ordonanţa ca pe o persoană vrednică de a se ruga pentru ea! Acest centurion roman e un om cu suflet, nu îi tratează pe subordonații lui ca pe niște animale, așa cum fac mulți pe care soldatul de rând îi numește «tablagii», fie că sunt polițiști sau persoane active în armată. Cât de mult valorează încrederea în Cel care ne vrea vindecați de bolile trupului și ale sufletului, cât de mult valorează darea pe mâna Lui ca să ne vindece!
«Du-te, fie ţie după cum ai crezut»! Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela!
Credința cea adevărată și puternică se încrede în toate cele bune, chiar dacă uneori nu se întrezărește un orizont de liniște și împăcare, de schimbare a situației. Poate nu realizăm suficient faptul că minunea «interesată» este aceea în care ne dorim un bine, dar, fără schimbarea fundamentală a stilului nostru de viață! Desigur, pornind de la faptul că Hristos a ascultat rugăciunea sutaşului şi i-a tămăduit bolnavul de acasă, noi suntem înclinați să credem că şi rugăciunile noastre de la biserică sau de acasă pentru cei dragi nouă, fie că sunt ocupaţi peste măsură, fie că sunt bătrâni şi neputincioşi, fie că sunt bolnavi, ca slujitorul sutașului, pot fi ascultate. Dacă Hristos a ascultat rugăciunea unui păgân, vindecând de la distanţă pe slujitorul lui, de ce am crede că ar putea rămâne neascultată rugăciunea noastră? Domnul era gata să-i facă sutaşului cinstea de a veni în casa lui, iar acela, în loc să fie mândru de această onoare pe cale să i se facă, a arătat o uimitoare smerenie și modestie. Nu a privit cu trufie pe cei din jurul său, nu a dorit cinste, nu a căutat o astfel de faimă, ci a preferat mai degrabă să îmbrăţişeze smerenia, cu această atitudine uimindu-L pe Domnul, semn că Dumnezeu deslușește prin Iisus Hristos cele binevoitoare ale omului. Cel mai mare peste o sută de ostași se considera nedemn, se ştia păgân, se ştia murdar, se ştia vinovat de multe fapte care îl mustrau, aşa cum suntem şi mulți dintre noi. A preferat, însă, cinstei şi onoarei de a-L avea pe Hristos oaspete în casa lui, smerenia de a se considera nevrednic să fie gazda Lui Dumnezeu. Acesta e motivul pentru care Mântuitorul nostru Iisus Hristos l-a lăudat pe sutaş ca pe puţini alţii. Şi încă ceva mai putem adăuga: că avea credinţa puternică, de netăgăduit, pentru că i-a zis Iisus: «Du-te, fie ţie după cum ai crezut»! Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela! Doamne, câtă credinţă, pe cât de simplă și de sinceră, pe atât de puternică! Pentru că el, potrivit formării sale cazone, s-a gândit că lucrurile stau şi la Dumnezeu, la fel de simplu ca în armată, iar dacă El este Stăpânul lumii, nu trebuie decât să poruncească şi se vor împlini toate întocmai. Așa se face că atunci când citim în cărți sfinte și găsim că Dumnezeu a îngăduit uneori un rău sau o suferință în viețile Sfinților, vedem că atunci când Sfinții au înțeles rolul acestui rău vremelnic, îngăduința Lui Dumnezeu pentru ei sau mustrarea Lui pentru ei a însemnat îndreptare, Sfinții adevărați au acceptat voia Lui și nu au avut reticențe sau resentimente, înțelegând smerenia ca un mod îngăduitor de a fi al Lui Dumnezeu Care judecă prin Iisus Hristos cele ascunse și nedeslușite ale omului. De aceea, în orice împrejurare, să ne rugăm cu sufletul curat, pentru că este de folos şi primeşte Dumnezeu rugăciunea noastră pentru cei care nu vin cu noi la rugăciune, dar pe care îi putem purta în minţile şi inimile noastre, întocmai cum purta acest sutaş pe slujitorul său în rugăciunea sa. De asemenea, să luăm ca un exemplu de credinţă, pe cât de simplă, pe atât de puternică, de la acest păgân care, necunoscând mai nimic despre Domnul, i-a intuit, totuşi, puterea, iar pentru faptul că a dovedit dragoste faţă de «Casa» Sa, Dumnezeu i-a luminat duhul mai mult decât celor «aleşi» sau care se pretindeau aleși! Să căutăm smerenia sutașuluilui şi să nu ne lăsăm nicicând biruiţi de mândrie ori de prea buna părere despre noi înşine, de gândul că noi am fi «gazde» mai bune ale Lui Hristos, în loc să ne vedem slăbiciunile şi nimicnicia noastră.
Profesor, Vasile GOGONEA
