Propunem ziarului de suflet al gorjenilor, GORJEANUL, o serie de mărturii, consemnări şi scrisori memoriale privind războiul de reîntregirea Patriei, (1916-1918), în acest an în care sărbătorim, cei 100 de ani de la realizarea Marii Uniri, la 1 Decembrie 1918, sub coroana de oţel a Regelui Ferdinand I Întregitorul, aşa cum se află înscris la Catedrala Marii Uniri de la Alba Iulia. (I.P.B.)
Fireşte, nu putem fi toţi eroi. Apariţia eroului nu este un fapt de serie, ci un proces de vaste perspective istorice. Ceea ce trebuie să realizăm însă cu toţii este să simţim şi să înfăptuim cultul eroilor. Sufleteşte, acest cult formează o piatră unghiulară, în conştiinţa oricărui individ. Viaţa eroilor este, dintre toate, cea mai înaltă lecţie de umanitate, pe care ne-o poate oferi istoria. (Gr.P)
RASOVIȚA – 1916 – Pe meleagurile noastre au trăit eroi
GR.Pupăză
Acum șapte ani auzisem că-n Rasovița trăiește nu un martor ocular ci un participant direct la crâncenele lupte de apărare împotriva invaziei nemțești din acel glorios octombrie 1916. L-am căutat și l-am găsit în persoana lui Vasile Mihuțoiu, pe atunci un bătrânel sprinten și vioi ca toți cei de 80 de ani ce-i număra.
Lucid și – ce ne impresiona mai mult – cu un entuziasm ce nu-l întâlnești decât la mari povestitori părtași direct la evenimentele narate – a depănat atunci „povestea” care ținea cu tot dinadinsul s-o transmită generațiilor viitoare ca pe un sacru legământ cu Patria. De atunci, povestea s-a repetat, au luat-o gazetarii, dar a rămas tot prea puțin știută și Moș Mihuțoiu dorea, dorea aprins s-o știe cât mai multă lume, fiindcă în ea clocotea focul nestins al dragostei de Neam și Țară pe care el o dovedise cu prisosință, cu prețul propriului sânge vărsat pe meleagul satului natal. Și uite că, astăzi, eroul de atunci ne părăsește, trece în lumea tainelor și a umbrelor. Iată lecția pe care o lasă generațiilor viitoare! An de an ea trebuie rostită ca fiecare generație să știe că străbunii lor au știut să apere cu prețul vieții pământul scump al Patriei. Voi copii, să veniți să aduceți flori cântând Presărați pe-a lor morminte, spre a fi mai dulce somnul fericitului Erou. Pentru Rasovița, aici unde stau oasele amintitoare a luptelor din 1916 să poposiți cu aceeași pioșenie și la mormântul lui Vasile Mihuțoiu, fiindcă nu-i cu nimic mai prejos de cei ce și-au dat viața aici ca să oprească năvala vrăjmașă. Să fiți gata oricând pentru jertfă. În muzeul Arcanilor, e un colț unde se păstrează amintirea lui grăind tuturor ce vor trece pe acolo că pe meleagurile noastre a trăit un Erou.
Rasovița și Arcani 1916
Scrisoare către preşedintele Asociaţiei „Jaleşul”, dr. Gârdu Gheorghe, de la Traian Lepri
Mult stimate domnule doctor,
În ziua de 10 octombrie 1979 când pornea de la dumneavoastră scrisoarea către mine, nu mă găseam în ţară ci într-o excursie în URSS, din care am revenit azi 19 noiembrie 1979. Aşa că întârzierea mea în a vă răspunde este justificată. Sunt fratele cel mai mic al lui Puiu Lepri. Numele său real este Romulus Lepri. Puiu fiind alintare. Tatăl meu a avut trei fii: Romulus – ofiţer de infanterie după patru ani de medicină umană, Remus- ofiţer de marină militară şieuTraian. Numele date tuturor sunt romane, aşa cum dorea şi a făcut tatăl meu şi al nostru al celor trei fraţi.Romulus Puiu Lepri despre care cereţi informaţii a căzut în luptele de la Rasoviţa la 14 octombrie 1916. Comuna este şi acum pendinte de judeţul Gorj.Îmi scrieţi că aţi găsit actul de deces al acestuia, tatăl meu până în momentul morţii în 11 noiembrie 1932 nu a intrat în posesia.Sunt total de acord ca articolul semnat de George Murgulescu – aşa cum îmi relata şi tatăl meu, că Puiu a murit imediat, ciuruit de gloanţele mitralierii aflată în clopotniţa bisericii, deci era inoportună transportarea sa la un spital.Într-adevăr în anul 1931 tatăl meu, odată cu terminarea monumentului Eroilor Mehedinţeni, la al cărui proiect lucrase în calitatea sa de arhitect, a reuşit să obţină deshumarea şi transportul osemintelor, atât ale lui Puiu de la Arcani, cât şi ale lui Remus – mort la 11 noiembrie 1916 la Arsachi lângă Giurgiu- la mausoleul monumentului eroilor. Afost cea din urmă satisfacţie a sa.
Fotografia pe care v-o remit am făcut-o în anul 1975, ca urmare a scrisorii din 1 decembrie 1974 din Rasoviţa a unui inimos învăţător pensionar, Sasu I. Rucsandra, care se lupta pentru ridicarea unei troiţe – remiţându-i în faţa gestului de pietate fotografia cerută. Poate vă interesează mai puţin sau poate să aibă ecou la dumneavoastră cele ce vi le relatez în continuare. În anul 1920 municipalitateaTurnu Severin a ţinut să imortalizeze memoria eroilor mehedinţeni atribuind unor străzi numele celor căzuţi:Locotenent Matei Vasilescu, Locotenent Nicu Cemăianu, Căpitan Puiu Lepri. În anul 1960 o dispoziţie, de undeva mai sus, cerea a nu se mai da nume de persoane unor străzi ci nume de flori, localităţi etc. Numele străzii s-a schimbat în 1 decembrie, iar după 16 luni în Păltiniş – care nume nu are nicio contingenţă cu istoria oraşului. Timp de 19 ani am intervenit mereu oriunde credeam că voi găsi audienţă spre a salva de la a doua moarte memoria fratelui meu. Am pornit din nou la ofensivă în anul 1976 când a apărut volumul „Sate de moşneni dinValea Jaleşului”, editura Scrisul românesc, Craiova, în care volum la fila 124 se scria despre moartea lui Puiu Lepri. Tot în anul 1976 a mai apărut în Editura Militară, Bucureşti, volumul „Pe aici nu se trece”, în care la fila 101, sub titlul „Fraţii” se descria moartea ambilor mei fraţi. Bazat pe cele două scrieri în care – situaţie curioasă – din toţi eroii mehedinţeni nu se scria decât despre Puiu Lepri, am scris din nou la Consiliul de Stat, care a dispus la Consiliul Popular Judeţean Mehedinţi să se facă memoriu şi propunere în sensul cererii mele. Şi acum începe: cu scrisoarea 5203 din 20 decembrie 1978 mi se face cunoscut de Consiliul Popular Judeţean Mehedinţi că s-a avizat schimbarea numelui străzii Păltiniş în numele anterior – Puiu Lepri în şedinţa din 9 noiembrie 1978 a Comisiei Centrale de Denumiri de pe lângă Consiliului pentru problemele Consiliilor Populare. La 19 aprilie 1979 primesc de la acelaşi emitent scrisoarea 4300 comunicarea că nu s-a avizat schimbarea numelui străzii în cauză. Vă remit spre ilustrare, în copie, ambele scrisori. La 23 aprilie 1979, revoltat, am cerut la Consiliul de Stat, scriind pentru tov. Ştefan Voitec, clarificarea jocului de mai sus.Nu mi s-a răspuns personal, dar Consiliul Popular Judeţean Mehedinţi aprimit indicaţia refacerii memoriului şi propunerii în sensul nenumăratelor mele cereri. Consiliul Popular Judeţean Mehedinţi a refăcut lucrarea aşa cum a primit modelul de la Consiliul de Stat şi la 20 august 1979 memoriul şi propunerea semnată de primul secretar al PCR Mehedinţi a plecat prin curier special la Consiliul pentru Problemele Consiliilor Populare. Şi de atunci tăcere.Nu ştiu dacă nu abuzez de bunăvoinţa dumneavoastră, stimate domnule doctor, rugându-vă, fiind dumneavoastrăîn Bucureşti, să aflaţi fie la Consiliul pentru Problemele Consiliilor Populare, fie la Consiliul de Stat la tovarăşul Ştefan Voitec, stadiul acestor repetate intervenţii ale mele, de care mă ocup cu încăpăţânare de 19 ani – şi să-mi scrieţi în acest sens. 
Perenitatea neamului românesc, cultul pentru eroii şi martirii săi vă aşează şi pe dumneavoastră domnule doctor în rândul idealiştilor îndrăgostiţi de gloria şi sfinţenia celor ce prin jertfa fizică şi morală au pus cărămizi la temelia permanenţei româneşti, şi pentru aceasta vă stimez şi în acelaşi timp vă mulţumesc anticipat pentru cele două rugăminţi din cuprinsul scrisorii mele. Vă doresc multă sănătate şi să duceţi la bun sfârşit lucrarea ce v-aţi propus.
Cu deosebit respect, Lepri Traian,Inspector la Banca Naţională Drobeta Turnu-Severin
Domnule preşedinte, onorat auditoriu
Din cuvântarea la Simpozionul de la Arcani, 1996
Bunăvoinţa dumneavoastră de a mă invita la o adunare de asemenea grad mă face să amintesc locuitorilor de suflet din Rasoviţa şi Arcani momentul în care legăturile noastre de suflet au început şi anume la 1 decembrie 1974 când domnul învăţător Sasu I. Rucsandasolicită prin socrul meu, folcloristul preot Dumitrescu Bistriţa să trimit o fotografie a fratelui meu Lepri Romulus, căzut vitejeşte pe frontul de luptă de la Rasoviţa la 14 octombrie 1916. Au urmat, apoi, ca o revelaţie din alte vremi şi alte tărâmuri, insistentele scrisori de ladomnul dr. Gârdu. O intuiţie în această legătură de suflet, peste ani, m-a făcut să păstrez toate scrisorile venite de la acest distins doctor. Şi acum şi aici îi mulţumesc acestuia pentru ajutorul şi intervenţia sa la Consiliul de Stat, personal pe lângă Ştefan Voitec, care în final a dus laatribuirea în Drobeta Turnu-Severin a numelui fratelui meu unei străzi. În mod special ştiu că invitaţia mea azi, aici, o datorez domnului dr. Gârdu. Am ales ca obiect al comunicării mele o scrisoare a domnului general Dragalina, fiuleroului Dragalina, căzut pe plaiurile Gorjului, judeţ ce a dat ţării amintiri a unorchipuri de eroi legendari. Prin antiteză, am ales acest subiect spre a evidenţia dezgustul, dezamăgirea fiului unui mare erou, uitat, ignorat în scurgerea anilor, în comparaţie cu dumneavoastră, cei din Rasoviţa,Arcani, în clipa întâlnirii cu eternitatea a fratelui meu ca şi a generalului Dragalina, care aţi păstrat o legătură de suflet între locul şi oamenii care prin jertfa lor au dat valoare de simbol omeniei locuitorilor din aceste locuri istorice. În încheiere alerg cu gândul la aforismele marelui N. Iorga „Cel ce şi-a făcut datoria” acum nimeni nu ar fi fost în stare s-o facă şi care a pregătit şi pe alţii…”. (Din volumul” Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul”.)Şi mai ales la Carlyle din volumul „Eroii”: „Cultul eroilor e o veşnică piatră unghiulară de la care trebuie să înceapă o zidire nouă.” Dumneavoastră cei din Arcani şi Rasoviţa aţi consolidat piatra unghiulară, aţi înălţatpentru timpul de 80 de ani scurşi dovedind temeiuri de înalt patriotism. Fapta, acţiunea dumneavoastră este numai şi numai PATRIOTISM.
Vă mulţumesc cu recunoştinţă şi mult, mult respect.
Despre Plutonierul major Mica Ion din Regimentul 17 Mehedinţi, căzut eroic în luptele de la Rasoviţa, în 1916, pe 14 octombrie
Prof. Gr. Pupăză
Deshumat la 10 februarie 1970 din cimitirul bisericii Popeşti-Arcani.
Reînhumat în acelaşi loc la 15 februarie 1970.
Informator: Mihuţoiu I. Vasile, satul Rasoviţa, comuna Leleşti judeţul Gorj.Vârstă – 80 ani. Ştie carte. A învăţat 5 clase primare cu învăţătorul Ion Mateiescu, în satul Stroieşti, judeţul Gorj. Armata a făcut-o la Regimentul 18 Gorj, Târgu-Jiu, terminând-o cu gradul de sergent. A luat parte la campania din anul 1913 din Bulgaria, rămânând în continuare sub arme până în anul 1916, când începe Războiul.
La începutul războiului e încadrat în Compania a X-a comandant fiind căpitanul Pociovălişteanu Gheorghe şi comandantul plutonului slt. Gelepu.
Urmând cursurile de semnalizare la Târgovişte (Panaitescu şi Morse), e luat ca agent şi observator la batalionul comandat de maiorul Constantinescu. Participă la trecerea Carpaţilor în prima fază şi pe 1 octombrie 1916, potrivit ordinului, se retrag pe vechea graniţă şi încep să se pregătească pentru rezistenţă în timpul iernii. Mai departe urmează relatarea culeasă în ziua de 13 februarie 1970.
… „Pe 11 octombrie 1916 vine ordin ca Batalionul III din Regimentul 58 să meargă la Dobriţa, urgent, pentru a ţine piept nemţilor care pătrunseseră pe plaiurile acestui sat.
Am venit cu trenul de la Parângul până în Târgu-Jiu şi aci am găsit numai căruţe şi trăsuri rechiziţionate pentru ca să ne ducă la Dobriţa.În zori de zi – pe 12 octombrie am ajuns la Dobriţa, în răscruce, la Rădoi Pupăză. De acolo am plecat pe munte în sus, cu călăuză. Când am ajuns în Higirosu am întâlnit pe maiorul Truşculescu care abia mai avea în detaşamentul ce-l comanda vreo 2-300 de oameni.
Dă mâna cu ofiţerii noştri şi întreabă câţi suntem.
I s-a precizat că suntem un batalion. Ne-a spus că sunt nemţi mulţi şi bine înarmaţi. Am mai încercat noi să mai rezistăm pe la Prisaca şi Dâlma. Ne-au respins nemţii şi ne-am întors prin satul Leleşti de unde fugea lumea pe capete.
Ne retragem la Ursăţei, în capul de la vale al satului, şi de acolo pe seară se vedea un foc mare la Vălari, sus. Ce se-ntâmplase? Când pătrunsese acolo în sat o patrulă nemţească oamenii omorâseră pe ofiţerul şef de patrulă şi de aia dăduseră foc satului Vălari.
Am stat noaptea acolo, la Ursăţei.
Când se făcu ziua (asta pe 13 octombrie 1916) ne suirăm cu batalionul în dealul Ursăţeilor şi ofiţerii ziceau că o să ne ia prizonieri dacă nu suntem cu grijă.
Se îmbolnăvise maiorul Constantinescu şi ia comanda batalionului căpitanul Bădescu.
Eu care eram, de aici, din Rasoviţa, simţeam cum mă arde la inimă că lăsasem acolo pe bunica mea de 76 de ani atunci, pe bietul tata şi pe mama şi mai ales nevasta cu un copil.
Cum simţeam că fierbe sângele în mine, că inima îmi sare din piept, că sufletul mă îndeamnă să iau o hotărâre, pe la orele zece mă duc la căpitanul Bădescu şi-i spun:
– Domnule căpitan, vedeţi satele astea două de jos ? Şi-i arăt Rasoviţa mea.
– Da !
– Eu îs de-acolo şi am pe-ai mei acolo.
Daţi-mi o patrulă straşnică că eu mă duc până la Dobriţa să văd ce face inamicul – Mi-a dat 26 de oameni şi am plecat cu ei.
Am trecut pe acasă şi ai mei fugiseră toţi şi lăsaseră toate în plata Domnului, numai bietul bunicul era acasă. Le-am umplut la toţi soldaţii bidoanele cu rachiu dintr-o butie mare dar, ce să vă spun eu ? că nu pot să spun cu vorba mea ce era în sufletul meu când am văzut pustietatea de acasă şi din sat !… M-a cuprins aşa o ură contra nemţilor când ştiam că o să vină şi o să treacă pe aici şi o să pustiască totul. O ură şi o jigneală mare ! Am plecat cu oamenii spre Dobriţa, prin pădure, că eu ştiam locurile pas cu pas. O parte din ei mergeau în dreapta Bârloii, alţii pe stânga, tot prin locuri cu pădure. Când am ajuns aproape de Dobriţa, în Buşuruga, ne-am oprit ca să ne informăm.
Vedem deodată doi oameni fugind spre pădure.
(Va urma)
George Lungulescu
Povestire din Almanahul Gorjanul-1924
