Născut în Regatul România, Grigore Vieru(1935-2009) a fost copilul unor ţărani plugari şi a trăit la Chişinău, în actuala Republică Moldova, după ce îndurase regimul sovietic. A debutat încă din studenţie, publicând şi în revista „Nistru” poemul „Închinare”, dedicat lui Mihai Eminescu, iar editorial în 1964 cu volumul „Numele tău”. Ce conţinea, între altele, trei poeme numite: Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Brâncuşi; dar şi alte două dedicate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu.
Are o operă poetică vastă şi valoroasă dintre care volumul „Rădăcina de foc” a apărut la Editura Univers, condusă de criticul Romul Munteanu, Bucureşti -1988. Reuşise să treacă Prutul pentru prima dată în 1973, iar ca invitat al Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte Zaharia Stancu a revenit cu soţia în 1974. A rămas antologică afirmaţia sa: „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.” Cartea sa „Abecedarul”(Chişinău, 1970), scrisă în colaborare cu Spiridon Vangheli şi graficianul Igor Vieru, a fost retipărită în 1989 cu grafie latină. Mai amintim volumele „Linişte şi lacrimi”, „Steaua de vineri”(Editura Junimea, Iaşi – 1977, condusă de Mircea Radu Iacoban), iar volumul antologic „Acum şi în veac” a cunoscut mai multe ediţii, a IV-a fiind scoasă de Editura „Litera INTERNATIONAL”. Academia Română l-a primit în rândurile sale, la început ca membru de Onoare, apoi membru corespondent, iar în 1992 l-a propus ca nominalizare la Premiul Nobel pentru Pace.
Dar nu ne-am gândit la prezentarea vieţii şi operei domniei sale pentru care a primit premii literare, distincţii la Chişinău şi Bucureşti sau internaţionale – Diploma Andersen, ca autor de literatură pentru copii ori post mortem „Steaua României”. Cel mai apropiat gorjean de sufletul său este maistrul Vasile C. Vulpe, care pe 23 august 1991 l-a cunoscut personal, apoi l-a adus de mai multe ori în Gorj. Între ei stabilindu-se o prietenie frăţească. Ce reiese din convorbirea avută cu Vasile C. Vulpe, de 84 de ani, din satul Cârbeşti, comuna Drăguţeşti, judeţul Gorj.
Băile Herculane, prima întâlnire
– Suntem în secetoasa vară a anului 2015. Cum l-aţi cunoscut pe Grigore Vieru?
– Trebuie să destăinui tot. Prima întâlnire e veche, de când cu aducerea domniei sale la Târgu-Jiu. Ar fi bine să începem cu ce m-a determinat să insist spre a-l cunoaşte pe omul Grigore Vieru. L-am cunoscut personal, faţă-n faţă, în ziua de 23 august 1991, la ora 10, la un hotel din Băile Herculane. Cerusem permisiunea de la recepţioneră să urc la dânsul. Ea mi-a spus ca înainte de orele 09.00-10.00 să nu-l deranjez. Ştiam că o să plece şi nu vroiam să-l scap.
– Aţi asculta-o pe recepţioneră?
– Nu se făcea altfel. Din respect, am mers la etajul doi şi m-am aşezat pe o canapea veche de vinilin, în hol, aproape de uşa apartamentului domniei sale. La un moment dat, s-a auzit sunând telefonul în apartament. A răspuns o femeie. M-am speriat, crezând că n-o fi stând acolo, din moment ce n-a răspuns un bărbat la telefon. Apoi a vorbit bărbatul şi, când a terminat discuţia, am bătut la uşă. Mi-a răspuns o femeie, nu ştiam că-i cu soţia atunci. Am rămas în prag. „Staţi puţin, mi-a zis, aşteptaţi”. Şi am aşteptat vreo cinci minute. La un moment dat, s-a deschis uşa şi a apărut în prag poetul Grigore Vieru.
– Cum aţi reacţionat la vederea sa?
– Atunci, la apariţia sa, m-am aşezat în genunchi şi am început să citesc ce-am pregătit de-acasă. Poemul Închinare.
– Aveţi poezia la dumneavoastră?
– Nu, dar o am în cap. Eu maistru mecanic, dânsul poet şi filosof, recunoscându-i superioritatea faţă de mine. Scrieţi.
Închinare Poetului Grigore Vieru
Mă închin ţie om de omenie,
Mă închin neamului meu şi al tău,
Mă închin mamei noastre comune – România,
Mă închin pământului nostru străbun,
Mă închin curajului şi vitejiei tale,
Mă închin bunilor şi străbunilor noştri,
Mă închin iarăşi ţie,
În amintirea lui Mihai Eminescu.
Sus cu neamul românesc,
Pe cât de mult eu îl iubesc,
Sus cu a noastră sfântă mamă România,
Ce ne-nveleşte cu a ei năframă.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Începutul unei prietenii
– Cum a reacţionat Omul Grigore Vieru?
– În timpul recitării, s-a aplecat asupra mea să mă ridice. Când am văzut, m-am ridicat, m-a luat de braţ şi m-a îmbrăţişat în apartament. M-a poftit să stau pe scaun, m-a întrebat ce doresc şi cu ce ocazie pe la dânsul. Şi eu, nu i-am răspuns la întrebare, ci i-am făcut cadou trei cărţi de patrimoniu: „Studii şi documente literare” de Cardaş şi Torouţiu, ediţia 1932-1936, o carte de Limba română şi una de Geografie, cred că de clasa a VII-a. După aceea am început să stăm de vorbă.
– N-a fost surprins de surpriză?
– Nu. S-a purtat cald, normal. M-a întrebat cine sunt, de ce l-am căutat şi i-am explicat cum am aflat de dânsul. Şi ce obligaţie am eu faţă de basarabeni.
În căutarea cărţii „Rădăcina de foc”
– Mă faceţi curios şi pe mine.
– Participam la concursul de invenţii şi inovaţii, la saloanele naţionale şi l-am cunoscut pe ing. Traian Paţ, conducătorul delegaţiei de concurenţi de la IMGB din capitală. Om cu care, întâmplarea a făcut, am dormit 12 nopţi la rând, cât ţinea concursul de la Ploieşti, prin anul 1987. Purtam cu mine o carte de Eminescu şi despre Eminescu, având un mare respect pentru acest mare poet naţional, pe care-l citeam oriunde eram şi nu aveam altă treabă.
– Bine, dar tot nu pricep.
– S-a întâmplat ca şi la participarea unui concurs la Arad, în anul următor, sigur în 1988, întâmplarea a făcut să nimeresc în cameră tot cu acest inginer Paţ Traian, basarabean la origini. Care. Ciudat, s-a enervat. Şi mi-a spus: „Tovarăşe Vulpe, ce tot citeşti domnule?” „Păi tot ce-am citit şi la Ploieşti. O carte de Eminescu şi cu texte despre Eminescu.” A zis: „Bine, dar pe poetul nostru din Basarabia – Grigore Vieru, l-aţi citit?” „Nu!”, am răspuns eu. Atunci mi-a recomandat să cumpăr o carte de poezii „Rădăcina de foc”, de Grigore Vieru.
– Şi aţi citit-o?
– Am căutat-o doi ani de zile, prin multe oraşe din ţară, pe unde umblam cu probleme de investiţii ale Combinatului minier şi n-am dat de ea. Întâmplarea a făcut s-o găsesc la Craiova, dar anticarul mi-a cerut pe ea valută. La vremea aia nici nu ştiam ce-i aia valută şi, evident, n-am cumpărat-o.
Minunea primirii „Rădăcinii de foc”
Abia în 1989, prin iulie-august, printr-o întâmplare fericită, eram în Bucureşti, şi pe Calea Victoriei, aproape de Cercul Militar de acum, fosta Casa Centrală a Armatei, mergeam nepăsător pe stradă şi, la un moment dat, mă bate cineva pe umăr. Când întorc capul, cine era? Chiar inginerul Paţ Traian. Prima lui întrebare a fost dacă am cumpărat cartea „Rădăcina de foc”. I-am spus că nu. M-a luat de braţ şi m-a dus la o Librărie aproape de Cercul Militar. A scos din buzunar 41 de lei şi a cumpărat cartea pe care mi-a făcut-o cadou. A mai scos din buzunar 25 de lei şi mi-a cumpărat o Agendă medicală, pe care-a scris: „Tovarăşul Vulpe, vă ofer în dar această Agendă Medicală, dar doresc să nu aveţi nevoie de ea. În schimb, vă doresc să faceţi multe invenţii.”
– Sunteţi un norocos.
– Trenul făcea atunci, ca şi acum, distanţa Bucureşti-Târgu Jiu în cinci ore şi jumătate. Timp în care-am citit volumul „Rădăcina de foc” aproape jumătate. Atunci mi-am pus în gând că eu trebuie să-l cunosc pe acest Om. Pe autorul cărţii. Mai cu seamă că eu, de la vârsta de 7 ani până la 17 ani am fost ocrotit şi ajutat de patru basarabeni: învăţătoarea din clasele I-IV – refugiată şi măritată în Gorj, doamna Olga Popescu, Brujan după soţ, cu care-a avut un copil şi-l chema Marcel.
Copil de trupă sub comandant basarabean
După aia, comandantul de companie, rezervist, învăţător în viaţa civilă, rămas în armata română – Costică Paraschiva. Om care atunci când a venit comandantul 
Regimentului 91 Infanterie Alba Iulia P.S. (Partea sedentară şi depozite) mi-a luat apărarea, protejându-mă. Eu ajunsesem la Alba Iulia, fiind militar, de fapt copil de trupă la Regimentul 18 Infanterie Târgu Jiu. Regiment care, schimbându-se mersul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost mutat la Alba Iulia, contopindu-ne cu Regimentul 91 Infanterie. Acolo am participat la muzica regimentului, eu fiind toboşar în faţa fanfarei, conducând într-o singură zi 21 de companii până la gară, iar la gară le-am cântat până pleca trenul cu militarii spre frontul de Apus. În scurt timp, muzica noastră s-a desfiinţat, s-a contopit cu muzica Regimentului 91, dar i-au luat numai pe instrumentiştii care i-au avut. De exemplu, Vasile Trancău din Ceauru, cânta la oboi şi încă doi pe care nu-i mai ţin minte pe nume. Iar noi, 14 copii de la muzică am rămas ai nimănui prin cazarma Regele Ferdinand din Alba Iulia.
– Şi ce s-a întâmplat mai departe?
– După venirea lui Costică Paraschiva, fiind învăţător de profesie, şi-a dat seama ce-nseamnă să laşi nişte copii ai nimănui, vagabonzi prin Regiment. Într-o zi, a sunat goarna pentru adunarea noastră a copiilor de trupă, semnal separat de al trupei. Ne-am adunat pe Platoul cazărmii, a venit Dl. locotenent Paraschiva, noi fiind grămadă, şi ne-a zis: „Drepţi! În flanc câte doi adunarea!”
– Bănuiesc că e o poveste mai lungă, cum pare. Şi apoi nici n-am ajuns la prima aducere a poetului Grigore Vieru – pe care-l apreciaţi drept cel mai mare poet român din Basarabia. Vom reveni.
– Mai am multe de spus şi am multe autografe de la Domnia sa, în care mi se adresa cu „Frate Vulpe”.
(Va urma)
ION PREDOŞANU
