9 Mai 2017 / Centenarul naşterii profesorului doctor Cornel Cârstoiu

După ce profesorul Cornel Cârstoiu fusese distins cu titlul de “Profesor emerit”, 1973, în anul următor,1974, își susține teza de doctorat în filologie și, printr-o muncă asiduă, izbutește să pună “un nume adunat” pe mai multe cărți de valoare, apreciate de critica de specialitate. Tot în anul 1974, publică un amplu studiu (opt pagini) în revista “Limbă și literatură”, volumul III, despre “Legăturile lui George Coșbuc cu Gorjul”.
În prima parte a lucrării, profesorul Cornel Cârstoiu înșiră numele unor personalități, scriitori, oamneni de știință și de artă, care, atrași de natura mirifică, un adevărat colț de rai, și de însemnătatea istorică și culturală a mănăstirii, au ales să-și petreacă momente din viață la Tismana: Grigore Alexandrescu, Ion Ghica, Alexandru Vlahuță, Șt. O. Iosif, Delavrancea, George Coșbuc, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, actorul Ion Manolescu, profesorul italian Ramiro Ortiz, compozitorul Alfons Castaldi, sculptorul Constantin Bălăcescu, autorul statuii lui Tudor Vladimirescu din Târgu-Jiu. La subsolul primei pagini, Cornel Cârstoiu prezintă succint istoricul Mănăstirii Tismana.
În continuare, autorul insistă asupra circumstanțelor care au condus la atracția lui Coșbuc pentru Gorjul pitoresc și cultural. În 1888-1889, George Coșbuc face cunoștință cu Nicu D. Miloșescu, aflat în stațiunea Sângeorgi, în căutarea sănătății, se întâlnesc în casa lui Mihai Domide, director de școală, tatăl lui Octavian Domide, colegul lui George Coșbuc. Între cei doi s-a înfiripat o strânsă prietenie, benefică pentru cultura și literatura română. Nicu D. Miloșescu, mehedințean la origine, învățase meșteșugul tiparului și deschisese în 1886, la Târgu-Jiu, o tipo-litografie și apoi o librărie. Prin activitatea sa și grație nobilului său caracter, se face cunoscut în toată țara.
În 1889, George Coșbuc trece munții și descinde la București, la chemarea lui Titu Maiorescu, în urma răsunătorului succes prin publicarea poeziei “Nunta Zamfirei” . Miloșescu are relații cu marii scriitori din București, îi cunoaște pe frații Sfetea, pe librarul și editorul Constantin Sfetea, pe George Sfetea care îndeplinea și funcția de contabil pentru Nicu Miloșescu, la Târgu-Jiu.
În 1895, Coșbuc se căsătorește cu Elena, sora fraților Constantin și George Sfetea, îi admiră caracterul întreprinzător, antreprenorial, în termenii de azi, al lui Nicu D. Miloșescu, prezent la diferite expoziții organizate în țară și la Paris, pentru care compune un “Cântec”, o parodie după “Revedere”, de Mihai Eminescu: “-Nicule, Nicuțule,/ Ce mai faci, drăguțule?/ Că de când nu ne-am văzut/ Și de când ne-am depărtat/ Multă marfă ai schimbat./ -Ia, eu fac ce fac de mult:/ Pe clienții mei ascult/ Dorința ghicindu-le;/Pofta împlinindu-le, / În toate sezoanele/ Cum doresc cucoanele./ Și mai fac ce fac de mult/ Gustul lumii-l tot ascult/ Și pe placul tuturor,/ După gând și după dor,/ Am făcut un paradis/ Plin cu marfă din Paris!- Nicule cu rafturi pline,/ Vremea trece, vremea vine,/ Și de criză gând nu duci/ Marfă multă tot aduci.-Ce mi-i vremea, când de veacuri/ Ce-i frumos nu șade-n rafturi,/ Că am cliente bogate/ Și cu gusturi rafinate,/ Și mai am printre clienți/ Cei mai fercheşi din băieți;/ Și de-i criză, ori de nu-i,/ Eu am muşterei destui,/ Și la mine se găsește/ Tot ce-n lume se ivește/ Tot ce sufletul dorește”. Era o recunoștință pentru contribuția lui Nicu D. Miloșescu la mișcarea culturală din vremea sa.
În anul 1900, Miloșescu cumpără, la Tismana, un loc de casă pe care construiește o vilă. Tot aici construiește o vilă George Sfetea, cumnatul lui Coșbuc. La “Vila Sfetea”, vine în aproape fiecare vară George Coșbuc, între anii 1902-1915, mai întâi se oprea la familia Miloșescu, la Târgu-Jiu, apoi pleca la Tismana cu brișca lui Ion Lupulescu. La propunerea și îndemnul profesorului Gheorghe Gârbea, George Coșbuc a construit la Tismana un chioșc într-o pădurice de brad, pe malul apei. Aici, într-o liniște deplină, tulburată doar de glasul apelor, George Coșbuc a lucrat la traducerea capodoperei lui Dante, “Divina Comedie”. La inițiativa Filialei Târgu-Jiu a Societății de Științe Filologice, condusă de Cornel Cârstoiu, organele locale de stat au refăcut chioșcul, după o fotografie aflată în posesia renumitului profesor târgujian, în 1967.
Registrul cu însemnările celor care au trecut pe la “Vila Sfetea” făcea parte din documentarul lui Cornel Cârstoiu. Una dintre însemnări aparține sculptorului Constantin Bălăcescu: “Am fost în anul 1907-1908 și sper să continui a veni în această splendidă localitate plină de aer, de liniște și inspirație! Numai eu și bădia Gheorghe (Coșbuc) știm cât prețuiește Vila lui Sfetea!”. O altă însemnare mai dezvoltată datează din 30 iulie 1922, semnată de renumitul profesor italian Ramiro Ortiz, care relatează aspecte din activitatea perseverentă a poetului George Coșbuc în traducerea operei lui Dante, despre discuțiile aprinse, uneori divergente pe tema traducerii și hermeneuticii simbolurilor: ,,Păstrez cu sfințenie aceste cărți cu însemnările lui Coșbuc și când le citesc, parcă îmi aduc aminte de acele clipe de neuitat, când, în tăcerea solemnă a nopților de vară, adâncurile de umbră care se deschideau în pădure (acolo unde raza lunii călătoare printre vârfurile copacilor nu izbutea să pătrundă prin desul frunziș) luau înaintea ochilor noștri înfățișarea prăpastiei infernale: muntele din față lua forma sfântului munte al Purgatoriului, și stelele sclipind deasupra capetelor noastre ni se păreau a se învârti cu cereasca melodie de care Dante pomenește în paradis.” O ultimă notă referitoare la prezența lui Coșbuc la Tismana datează din 27 iunie 1923: “Profesorii și elevii liceului din Caransebeș, vizitând Vila Sfetea din Tismana, aduc prinos de recunoștință ilustrului bard al poporului român, badea George Coșbuc.”
Și alte documente atestă existența lui George Coșbuc la Tismana. Autorul insistă, în continuare, asupra întăririi relațiilor dintre George Coșbuc și familia Miloșescu, care avea trei copii: Ștefania, născută la 1 august 1888, Irina, născută la 26 iulie 1890, Numică (băiat), născut la 13 martie 1898. Coșbuc îi iubea ca pe propriul copil. Ștefaniei Miloșescu îi plăcea pictura, de aceea îi cerea poetului versuri pentru albumul său, iar Irinei îi trimite o fotografie pe care erau scrise versuri din cunoscuta poezie “Păstorița”: “Noapte bună, soare sfânt/ Până mâne, noapte bună!/ Mâne iar vom fi-mpreună/ Tu să râzi și eu să cânt/ Mâne până-n zori te scoală,/ Adu flori de-argint în poală/ Și le-așterne pe pământ!” Conștient de valoarea creației sale, a documentului cu autograful său, îi scrie Irinei: “Din partea mea, această carte poștală cu autograful meu. Dacă poți vinde-o și cumpără-ți pe prețul ei un automobil! Să dea Dumnezeu!” În vara anului 1913, familia lui George Coșbuc n-a fost la Tismana. Poetul, împreună cu soția și fiul său, Alexandru, cu pașaport, vizitează Transilvania, meleagurile copilăriei, liceul din Năsăud, unde a învățat, care împlinea o jumătate de veac, rudele, prietenii, îl întâlnește pe colegul său, Octavian Domide. La festivitatea liceului, directorul, Nicolae Drăganu a spus: “Podoaba și mândria institutului nostru e poetul George Coșbuc ale cărui prime încercări poetice se păstrează cu sfințenie în arhiva societății de lectură a elevilor noștri”. Era una din “revenirile târzii” ale lui George Coșbuc pe meleagurile copilăriei și adolescenței sale. Profesorul doctor, Cornel Cârstoiu, s-a informat amănunțit și temeinic, tot pe bază de documente, și despre fiul său, Alexandru, care avea aceeași fire ca și tatăl său, “aceeași grafie”, “același umor afectuos”. Autorul a discutat cu persoane care l-au cunoscut. Constanța Neferescu, fiica învățătorului Dumitru Gh. Popescu din Tismana, care pe atunci avea 12-13 ani, i-a relatat autorului că Alexandru insistă ca ea să intre în horă, iar el s-o fotografieze. Cornel Cârstoiu deținea fotografii ale lui Alexandru și 3 cărți poștale trimise de acesta la Târgu-Jiu. Una era cu portretul lui Alexandru, bust, sub forma unei cărți poștale, trimisă Irinei Miloșescu, în care, cu afecțiune, alintare și vorbe cu haz, i se adresează astfel: “Drăguța mea Irina, m-am grăbit așa de mult, încât am cam întârziat cu scrisul. Totuși, cred, cartea prezentă nu-i la timp prost sosită, mai ales rogu-te că-i cu mutra subsemnatului. Geoconda-n perspectivă! Teatrul l-am trimis. Sărutări de mâini, complimente etc. celor în drept. Te pup, Alexandru”. În aceeași zi, îi trimite o fotografie și lui Numică Miloșescu, scrisă în același stil: “Scumpul, prea iubitul și adoratul meu fecior, îți scrie taica și ție ca nu cumva să ți se urască de viață. Pasă-mi-te, m-a apucat un dor de tine și te visez mereu pe bicicletă. Bagă seama, ghiduș, să nu cazi cumva să-ți frângi ăl gât. Te-oi pupa și pe tine, Alexandru.” De reținut că Alexandru era puțin mai mare decât Numică Miloșescu, nelipsind în exprimare acel umor prietenos, tandru ce sugerează un sentiment de simpatie, de atașament reciproc.
Relațiile lui Coșbuc cu familia Miloșescu devin tot mai întărite. Irina se căsătorește la București, cu farmacistul Alexandru Savu. În familia nou formată se întâlneau George Coșbuc și Liviu Rebreanu. Irina Savu a avut un rol deosebit în apărarea lui Liviu Rebreanu în timpul Primului Razboi Mondial.
Până în 1915, sejururile familiei Coșbuc, la Tismana, au fost încântătoare, rodnice și fericite. În schimb, ziua de 26 august 1915, pentru familia Coșbuc, avea să fie fatală, deosebit de dureroasă, de întristătoare, punând capăt fericirii celor doi soți. Băiatul lor, unicul fiu, Alexandru, alintat “Sandu”, “Sănducu”, “o frumusețe de flăcău” și “tobă de carte”, a avut parte de o moarte năprasnică într-un accident de automobil. În acea zi de august, Alexandru a pornit de dimineață de la Tismana spre Târgu-Jiu, cu prietenul său, Ion I. Alexandrescu-Stâlpeanu. La întoarcere, în drum spre Tismana, după trecerea de Bălești și Tămășești, s-a petrecut accidentul. S-a rupt bara de direcție, automobilul a pătruns în stâlpul din stânga șoselei, la kilometrul 9 și s-a răsturnat. “După relatările avocatului Constantin Copotoiu din Bălești și ale învățătorului pensionar Grigore Găvan din Tămășești, prezenți la fața locului, pe atunci băiețandri care pășteau vitele pe câmpul “Câlniceanu”, şoferul a fost scos mort de sub mașină, Alexandrescu-Stâlpeanu a murit în drum spre Spitalul din Târgu-Jiu, iar Alexandru Coșbuc a decedat îndată ce a intrat pe poarta Spitalului din Târgu-Jiu, în car cu boi – precizează autorul. Acesta prezintă amănunte privind actul de deces al lui Alexandru, certificatul fiind semnat de renumitul medic Nicolae Hasnaș. Coșbuc și soția sa, neliniștiți de întârziere, au plecat pe jos la Târgu-Jiu şi, ajunși la familia Miloșescu, au aflat de tragicul accident. Pentru Coșbuc, zdruncinat sufletește, viața nu mai avea niciun farmec, părea un om îmbătrânit, cu ochii mereu umeziți, vedeai cum se topește ca o lumânare zi de zi. “De la un timp, din George Coșbuc rămăsese o schemă palidă și fugară. Îl zăream ascuns în pălăria lui mare trasă pe frunte. Își pierduse băiatul, un flăcău. Lovitura n-a cruțat nici pe tată, nici pe poet” (Tudor Arghezi); “O mare nenorocire a atins pe George Coșbuc. N-a fost om care, știind bucuriile și durerile unui părinte, care să nu-și șteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se va închide” (Nicolae Iorga); “Pierderea aceasta în niște împrejurări atât de năprasnice i-a zdrobit orice încredere în viață” (Liviu Rebreanu). Această durere fără margini i-a grăbit sfârșitul acestui poet clasic al neamului, “un făurar de frumuseți poetice”, la 9 mai 1918. “Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru. Această glorie a neamului nostru a închis ochii pe veci” (Bogdan Duică).
În final, Cornel Cârstoiu amintește că pe locul accidentului, în toamna anului 1915, a fost ridicată o cruce de piatră păstrată până în 1956, și a fost săpată o fântână. Tot la inițiativa Filialei S.S.F. Târgu-Jiu și a primăriei fostului raion Târgu-Jiu, a fost refăcută fântâna și s-a amenajat un loc de popas. În paraclisul mănăstirii Tismana, George Coșbuc a pus, împreună cu George Sfetea, cumnatul său, 3 vitralii executate de I. Wirnstl, profesor de desen la Liceul “Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu.
În concluzie, lucrarea domnului profesor doctor, Cornel Cârstoiu, se bazează pe o documentare minuțioasă, pe o cercetare exhaustivă, nemijlocită, realizată după îndrumările clasice, caracterizată prin vigoare științifică și concizie. Este un studiu complex în care ideile sunt întregite cu bogate note la subsolul paginii. Să sperăm că documentele inedite referitoare la George Coșbuc, unul dintre cei mai îndrăgiți poeți ai neamului, se păstrează în arhiva familei de către urmași.
Constantin E. Ungureanu
N.B. Iertat să fiu, Domnule Profesor doctor, Cornel Cârstoiu, pentru că mereu simt nevoia să vă tulbur somnul cel de veci.