Am cunoscut odată un general. Un om de nimic. Înaintat în grad la strigarea bocancilor. Ca înălţime, n-avea mai mult de 1,60 m, dar era pe vremea când ţara se închina spre Răsărit şi când avea nevoie de ofiţeri “de paie”, care să ştie să stea drepţi chiar dacă nu aveau nici şapte clase.
Generalul meu însă era şcolit, spunea că avea Liceul la fără frecvenţă. Ca şi şeful statului, pe atunci, tovarăşul Preşedinte făcuse în doi ani liceul şi ASE-ul. Generalul acesta, fiind încă mai modest şi ajungând Ministru îi era de ajuns o stea mare în loc de trei mai mici. Aşa spunea. Dar, încolo bâtă.
Aşa că din Ministru adjunct a fost adus comandant de trupă la o unitate de elită care prindea broaştele, le număra picioarele şi le arunca înapoi în lac. Între timp cântau ca pitpalacul şi primeau raţia zilnică de cartofi şi fasole cu ciolan.
Domnul General purta mereu uniforma că era mic şi avea cisme cu tocul înalt să-l ţină în formă.
Locuia pe Bulevardul Ana Ipătescu, din Bucureşti, în casa unui fost boier dat afară şi despăgubit că-i luaseră şi fata pe post de servitoare, întrucât ştia că tacâmurile de argint se înegresc dacă nu se freacă foarte atent cu un praf special şi nu se şterg cu o pastă specială.
Când s-a mutat din casa aceea, domnul General a devenit şi mai renumit că şi-a pus soldat la poartă cu Kalaşnicovul gata de luptă.
Tocmai trecea pe stradă un motan aiurit după o mâţă tărcată. Coborâse pe un coş care nu fusese scuturat fiindcă în ziua aceea coşarul era în concediu.
Ei dar…
Generalul când primea în sufragerie avea o masă cu 12 scaune a fostului proprietar.
El bea numai coniac de Segarcea şi dacă erai tânăr te servea şi pe tine că avea o fată de măritat.
Fata era frumoasă, dar minte mai puţină că semăna cu mă-sa, care suferise de scarlatină. Mă rog, la urma urmei ce-i trebuia fetei greaca şi latina.
M-am dus şi eu într-o zi, invitat la ceaiul de la ora cinci, după obiceiul rusesc, nu ştiu dacă Dostoievschi a scris dar englezul are o vorbă “five o’clock”.
Eu eram de la ţară şi purtam ochelari. Minus doi la un ochi şi celălalt privea la slănină.
Fata era frumoasă, dar şchiopăta puţin, o sărutase unul tocmai când se ridicase pe călcâie…
Asta ştia să cânte la ţambal. Ştia toate cântecele pe dinafară, că învăţa mai întâi melodiile şi apoi notele.
Ca bărbat, era unul brunet, prea negru ca să fie român şi-şi ţinea ţambalul pe genunchi. I-am uitat numele… Fata însă i-a mărturisit Generalului că altul ca ăsta nu-i şi-l aducea mereu să-i cânte. Un ţambalagiu, zicea Generalul. Şi mă servea cu un coniac şapte stele de la Segarcea.
Apoi eu am fost mutat în altă garnizoană. Mâncam la popotă, 5 lei prânzul şi seara mă întâlneam cu o domnişoară.
Ea mi-a spus că a fost servitoare la Domnul general, dar a primit o moştenire şi a venit la mare.
Ce mai face Ioana, am întrebat-o, Ioana era fiica Domnului General.
Ioana s-a măritat cu un căpitan. Domnul General s-a îmbătat într-o seară şi a spart ţambalul lui Dan. De fapt, Dan venea pentru mine…
Şi Domnul General, am întrebat-o, plimbă căţelul, a, am uitat, a fost degradat şi l-au scos şi la pensie, iar casa ne-au dat-o înapoi nouă, mie şi mamei mele.
Cum, aşa să-l degradeze aşa din senin, nu îmi spune Felicia, că aşa o chema pe fată, Domnul General a avut într-o zi o pierdere de memorie şi la Inspecţia de dimineaţă în loc să spună “Bună ziua soldaţi!” a răcnit “S-auzim numai de bine”.
Ion Căpruciu
*Povestirea face parte din volumul al doilea „Amintiri din Casa Amintirilor”, aflat în curs de pregătire. Primul tom a apărut la Editura MĂIASTRA, Târgu Jiu – 2013, fiind dedicat lui Ion Popescu-Brădiceni (I. Predoşanu)
