Incredibil, dar totuşi adevărat. Poetul George Drăghescu împlineşte, în mai a.c., 50 de ani. Adică se află la jumătatea vieţii sale, adică exact, sus, pe creasta muntelui existenţial, ca să contemple cerul mai de-aproape. Asta fiindcă domnia-sa are obsesia perfecţiunii, a poemului şlefuit poliedral în manieră curat brâncuşiană. Polisate îndelung, ca să reziste timpului viu al istoriei, staţionării, dar şi permanentei prefaceri, textele sale scurte, dar iradiind ca nişte nuclee de uraniu au menirea să ne trezească la realitate, să ne dezmeticească dacă, cumva, ne-am pierdut simţul cel bun numit şi frumuseţe a sufletului. Racinian în expresie translingvistică şi transretorică, cioranian în gândire (una de loc a hazardului, dar mereu aşezată sub pecetea tainei şi a imperativelor necesităţii axiologice) poetul George Drăghescu practică scriitura desăvârşită, atentă la detalii numite îndeobşte figuri de stil, fiecare dintre ele menite să-ţi contrazică orizontul de aşteptare. Inefabilul se lasă modelat subtil şi încorporat în idee, cuvintele suportă fericite un proces nu numai alchimic, ci transfigurativ, subminate de dedesubt de necuvinte, adică de tăceri semnificante/ semnificative.
Să-i urăm deci un fratern şi colectiv La Mulţi Ani cu sănătate şi noi izbânzi în cariera profesională şi cultural-artistică!
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie al Universităţii din Craiova
