În mod incredibil, pe 18 ianuarie 2019, Ion Căpruciu sărbătoreşte 79 de ierni împlinite sub semnul reveriei motivante: o viaţă de om dedicată studiilor, familiei, poeziei, cărţilor, memoriei şi mai ales Atelierului Naţional de Poezie şi Critica Poeziei „Serile la Brădiceni”. Din A.N.P.C.P. „S.L.B.” a fost în toamna trecută izgonit, de altfel acelaşi lucru întâmplându-mi-se mie însumi din habar n-am ce pricină.
Eu ştiu din ce pricină: aceea a lui Nichita Stănescu: semnul literaturii autentice, scrisă cu inima, cu sentimentul, cu trăirea, cu memoria, cu vocaţia, cu talentul, cu harul, cu geniul, cu marea cultură la purtător şi cu credinţa în propria patrie imaginară.
În septembrie 2018, organizatorii au socotit că Ion Căpruciu poate fi uitat din ceremonial, pe moşia mea şi a lui, întrucât poiana cu celebrul stejar e proprietatea noastră, a mea (ca urmaş al lui Nicolae Popescu) şi a lui, ca rudă apropiată a aceluiaşi important povestitor, al cărui stil l-a(m) moştenit con brio.
În toamna acestui an amândoi o să le interzicem să ne mai treacă pragul şi să-şi bage cizmele, dictatorial, în moştenirea care ne aparţine numai nouă.
Dincolo de aceste comportamente ale forurilor culturale gorjene ostrakonizante, injuste, doar aparent inexplicabile, Ion Căpruciu e un poet în toată puterea cuvântului, cu două antologii reuşite scoase de Aurel Ştefanachi, în 2017 şi 2018, la editura sa „Tipo Moldova”. Cele două culegeri sunt totodată reculegeri întru neuitarea matricei natale, întru celebrarea strămoşilor şi moşilor, întru refacerea unităţii originare dintre text şi muzică: „Memoria ierbii” (2017), „Amintirea zăpezii” (2018).
Poezia lui Ion Căpruciu e ritualică, e arhetipală şi anarhetipală, e ludică, e năzdrăvană, e dicţionar copilăroasă, se revendică din suprarealismul lui Geo Dumitrescu, dar şi din ironismul subtil de factură postmodernistă. Prin programul liric de recuperare a sacrului – fie şi din cel mai banal profan –, incantaţia este înlesnită cu fantastica transcendentală (poate de tip durandian – n.m., I.P.B.), şi astfel rostirea devine transmodernistă.
Dublonoetică, desfăşurarea se arhitextualizează şi se particularizează neoproustian şi baladesc-doinaşian. Tăietura versului îl aplică pe Roland Barthes, de la care preia şi emblemele noii metamitologii. Toposul predilect sunt acele locuri (şi translocuri – n.m., I.P.B.) dintre Parchet şi Smidă, dintre Bistriţa şi Bâlta, dintre munţi şi Jiu etc.
Peisajele se subiectivizează, o metafizică ancestrală le transfigurează elementele compozitive, oamenii care le cultivă ca-ntr-o perpetuă sărbătoare, ca-ntr-o infinită/transfinită stare de frumuseţe a sălăşluirii în oricare dintre vremi sunt de-o vârstă cu dacogeţii şi poate chiar de mai demult.
Pentru Ion Căpruciu – ca şi pentru mine de altfel – Brădicenii au fost Macondo-ul nostru unic, personal, personant într-o cunoaştere de tip mioritic. Însă discursul poetic al lui Ion Căpruciu e mai vesel, mai relaxat, dar şi paradoxal pe cât de simbolic/ exoteric pe atât de ezoteric/ de încifrat, de codificat/ semiotizat.
Drept pentru care, îi urez lui Ion Căpruciu un călduros „La Mulţi Ani”, în numele „Gorjeanului”, al cărui colaborator a fost din adolescenţă şi este şi –de-atunci încoace aproape fără întrerupere.
– un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni –
