Nu am învăţat încă să trăiesc printre rechinii şi crocodilii devoratori de oameni. Nu am deprins a-mi teroriza psihic semenii. Nu am deprins gustul puterii dictatoriale-demente. Nu mi-am propus să întocmesc liste negre cu aşa-zişii posibili neprieteni. Fiind un spirit metanoic, nu am ieşiri de strigoi paranoic. Nu sunt un ins însetat de sânge intelectual, ca liliecii şi vârcolacii care ucid numai noaptea, după ce au stat în peşteri cu capul în jos ca să-şi ia rapid zborul spre înălţimi spre a se hrăni… substanţial.
Nu iubesc minciuna, perversitatea, poltronismul, laşitatea, nebunia, rugina, falsitatea, prefăcătoria. Adică nu admit decât foarte puţine „defecte”: cel mult pe cele care duc sigur la creativitate / inventivitate / libertate a dreptului la cuvânt şi la adevăr ş.c.l. Când îmi arog dreptul la replică, nu-s… arogant. Dimpotrivă, argumentez precis, irevocabil, irefutabil, fiind exact cine ştiu că sunt, orice confruntare cu nefericiţii mei „duşmani” (eu le-aş zice adversari de doi bani şi trei surcele) „jucând-o” cu cărţile-mi – mai nou tipărite în colecţii precum Magister (Limes), Opera Omnia (TipoMoldova), ori la editura Academica Brâncuşi –, pe masă.
Ah, era să uit: sunt un luptător care-şi asumă riscuri imense. Precum acela de-a pune stavilă prostiei omeneşti, precum un celebru personaj al lui Ion Creangă, scriitor despre care maestrul Nicolae Manolescu afirmă că a demascat o lume pe dos iar Ion Pecie că respectivul pedagog ambulant pleacă de acasă îngrozit de gândirea unor subdezvoltaţi mintal, condiţionându-şi întoarcerea lângă ai săi de rezultatele explorării în Imperiul Prostiei.
Călătoria eroului din „Poveste (Prostia omenească)” pare hegeliană şi manolesciană, căci chiar este o rătăcire în nemarginile lumii pe dos. Şcolarii, primii cititori şi destinatari ai acestui text, se vor fi amuzat (şi se vor mai amuza) pe seama neroziei probată de oamenii maturi.
Ca şi autorul acestui articol, gospodarul care cară soarele cu oborocul în casă este un inocent şi un poet. Ba chiar un creativ, căci el trăieşte într-o altă vârstă a lumii, acolo unde el va conferi materialitate luminii (corpuscul şi undă). A ieşit din timpul său bezmetic neştiind dacă s-a produs o regresiune în timp, în copilăria lumii, sau este protagonistul unei rarisime aventuri / transgresiuni într-o lume pe care o anticipează ca „un tont”. Rezolvând din mers toate problemele incredibile de care îi e dat să se izbească, drumeţul îi aduce pe tont / nătărău / dobitoc / neghiob în timpul prezent. Surpă rămânerile în alte ere, răspândeşte peste tot binefacerile civilizaţiei probând o indiscutabilă vocaţie pedagogică. Aţi priceput că mă recunosc, oarecum, în prototipul acestui legendar personaj.
Însă, vedeţi dumneavoastră, ca să faci acest lucru, e obligatoriu să-ţi însuşeşti destinul unui cruciat solitar, care-şi părăseşte masa de lucru doar pentru a-şi prezenta Universitatea şi Facultăţile la care este (încă) profesor titular în licee prestigioase din Motru, Târgu-Cărbuneşti, Novaci, Târgu-Jiu, Turceni ş.a.m.d. sau pentru a-şi susţine lucrările ştiinţifice la diferite simpozioane, congrese şi conferinţe. Având umorul cu mine (ci nu, doamne fereşte, urâţenia sufletească, ranchiuna, narcisismul fastidios, înfumurarea nefondată), m-am descurcat onorabil, plăcut de elevi şi profesori, directori şi scriitorii invitaţi la gestul meu… „publicitar”. Ce vreţi, sunt dificil, exigent (şi cu mine, şi cu alţii), nu mai admit compromisurile (nici măcar pe cele politice), militez pentru «valoarea adevărată» (ci nu „adăugată” conjunctural necinstit, prin trageri de sfori, promovări în găşti (necruţătoare cu cei neîncartiruiţi, cei demni, cei ce nu se pot umili în faţa oricărui neicanimeni).
Sunt dezamăgit că ţara însăşi se duce de-a berbeleacul în prăpastie, că în sistemul de învăţământ reformele demarează greu (sau deloc), că actul guvernării ne frustrează de drepturile noastre profund umaniste (adică democratice). O tehnocraţie impusă cu forţa – fie şi unui popor încă năuc (nedezmeticit, nedeşteptat) – nu e legitimă. Îmi pare rău, dar asta e!
Orice dialog de idei pare obraznic. S-a încercat a mi se pune, realmente, pumnul în gură. Gândirea critică: a-mi fi interzisă. Creativitatea, afirmă americanul Anthony Weston, înseamnă a fi critic, disciplinat, perseverent, muncitor, ludic, inventiv, deschis, flexibil, anticipator al unei noi paradigme. Iar eu sunt cel care am negat postmodernismul, dar nu de unul singur, că nu mi-a luat Domnul minţile, aşa din senin, peste noapte. Într-un articol – cronică literară, Dan Cristea se pronunţă alb pe negru, chipurile reproşându-i lui Răzvan Voncu (autorul volumelor I din Poeţi români de azi) în acest mod: „Aş reproşa, totuşi, chiar în acest stadiu, excesul folosirii etichetelor de postmodernism şi postmodernist. Personal, am mari rezerve în ce priveşte existenţa unui postmodernism românesc unitar (şi nu numai românesc), admiţând, în unele împrejurări şi în unele creaţii, doar manifestarea unor trăsături sau a unor tendinţe postmoderne” (vezi revista „Luceafărul de dimineaţă”, nr. 4 (1070), aprilie 2016, p. 3). După cum se ştie eu am pledat pentru teoria că în România se poate vorbi doar de un modernism înalt, de un altul de prelungire, adică de transmodernism (încercând a anticipa ce s-ar putea întâmpla dincolo de noul modernism al lui Nicolae Stănescu şi Eugen Simion, Nicolae Breban şi Marin Sorescu).
