Târgu-Jiul are o ciudată viaţă de noapte. Trăind-o pe cont/ şi în nume/ propriu, m-am brusc dumirit de ce, ieri-alaltăieri, s-au desfiinţat, în „scumpa noastră patrie” (care face vârsta de 100 de ani de când e aparent unită, întrucât azi e de fapt dezunită – n.m.) şi alte biblioteci.
Să fie lectura (de relectură nici că mai poate fi vorba – n.m.) o preocupare depăşită, nespecifică, postmodernităţii şi globalizării? Să nu mai reprezinte ea nimic social şi economic? Să fi devenit cartea un plusprodus inutil din punct de vedere pedagogic?
Ce naiba se întâmplă în patrie? Ziarele care se tipăresc au cedat agresiunii futilităţilor. Răsfoiesc un jurnal în două-trei secunde şi rareori nu-l arunc la tomberon. Clasa politică (de fapt o adunătură de „mafioţi” inculţi – n.m.) e coruptă până în măduva oaselor. Am această convingere şi nimeni din rândul ei n-a avut curajul să mă contrazică.
Cum vă relatam, Târgu-Jiul are o stranie viaţă de noapte. De la elevi de liceu până la aşa-zişii „oameni de afaceri”, se strâng în baruri şi cârciumi unde zăbovesc năuci şi extatici până spre zorii zilei de luni, când, nu-i aşa, să nu uităm cei care au serviciu trebuie să meargă la muncă, proaspeţi şi refăcuţi fizic şi chiar metafizic.
Acest furnicar de noapte e dantesc. E furibund, e dezlănţuit, e drăcesc. Sute de tineri se bâţâie delirant (să fie adepţi ai străvechiului zeu Dionisos din „Naşterea tragediei” a lui Friedrich Nietzsche?) pe ritmurile demente ale unor muzici chicioase, asurzitoare, zguduitoare ale unor corpuri încă fragede, încă adolescente, încă nedefinitivate biopsihic.
Îi e caracteristică epocii postmoderne educaţia cu modele. Dar ultimele modele ale României contemporane îmbătrânesc (ba unele o mai şi mierlesc – n.m.) fără să-şi fi desăvârşit rolul cu care ar fi putut fi însărcinaţi, dacă nişte copii, adolescenţi, tineri, ar fi apelat la calităţile lor transpersonale/ transtemporale.
Aşa că bibliotecile se scot din uz, regimul integrat (holist) e fantomatic, epoca transdisciplinarităţii în mediul învăţământului primar, gimnazial, liceal, universitar, postuniversitar, doctoral etc. nici n-a început şi nici c-o să-nceapă vreodată devreme ce vârfurile tinerimii pleacă la studii la Paris, Londra, Roma, Bruxelles, Strasbourg ş.a.m.d.
În general şi în particular, întregul sistem de învăţământ românesc e destabilizat axiologic. Repet: nu oferă modele vii. Nu numai că nu le oferă, dar nici nu le caută, cu o „duşmănie” pe care ţi-e imposibil s-o înţelegi. Am apelat, în ultimele-mi experienţe şi evenimente, create ad-hoc, îndrăznind a folosi un limbaj cât de cât… cultural. Ei, aş, mi s-a imputat că ridicasem ştacheta prea sus, că pierdusem publicul audiovizual pe drum ş.c.l. Eu fusesem cel „penibil” ci nu el, publicul, căruia trebuie să i te adresezi pe limba lui primitivă, stâlcită, sfertodoctă, necesară sieşi… ad infinitum?
Orizontul de aşteptare al şcolarului, elevului, studentului poate fi transgresat, penetrat, scos dintr-un impas gnoseologic aberant de ceva timp încoace? În care nişte găşti de „derbedei” fac pe „politicienii”. Nici măcar „politicianişti” nu-s pentru că nu seamănă cu cei descrişi de Rădulescu Motru într-una din „cărticelele” sale interbelice fabuloase, de un criticism perfect motivat. (Rădulescu-Motru, 2003, 8)
Prima concluzie: Din punct de vedere pedagogic şi intelectual, România nu numai că nu are o sută de ani, nici măcar nu s-a născut, e undeva în burta viitorului şi inseminatorul futurologic încă nu s-a zămislit de vreo norocoasă zeiţă Edochie, adusă de vânt de prin lumea civilizată şi deja consolidată cultural.
A doua concluzie (c-o să vi se pară stupefiantă– n.m.) ţine de iluzionismul nostru autoînchipuit c-ar fi fost ceva de noi prin Europa. Profesorul meu de la Universitatea din Craiova în anii 1974-1984 şi din perioada doctoratului (1998 – 2002) are al naibii de multă dreptate şi o afurisită multă doză de adevăr în tomul său de excepţie: „Iluziile literaturii române”.
Dar hai să citez ca argumentarea de faţă să-şi aibă acele argumente irefutabile, din „tratatul” tocmai indicat: „Or a te împotrivi inerţiei sentimentale, care face să prospere atâtea opere prăfuite, a refuza să mai cedezi bunăvoinţei de a decreta drept excelente produsele mediocrităţii, seculare, înseamnă a submina însuşi conceptul de artă şi, nu mai puţin, a bloca funcţionarea instituţiilor ei”. (Marga, 2003, 273-279).
Printre aceste instituţii, curată nenorocire, stau antologiile, istoriile literaturii, manualele, caietele de lucru etc. Căci manualele şi antologiile de limbă şi literatură (de la clasele I-VIII) sunt simulacre ale normalităţii întrucât perpetuează, sadice, energii pierdute, mituri idolatre dar false, situări greşite / erori generalizate (ca de pildă definiţia sunetului din manualul de clasa a III-a pe semestrul întâi: „Sunetul este partea cea mai mică a limbii care se rosteşte”. Iată definiţia corectă: „Sunetele sunt vibraţii ale aerului, cu caracter periodic sau aperiodic, a căror sursă (coarde vocale) se află în laringe. Vibraţiile periodice sunt specifice vocalelor, cele aperiodice consoanelor. Rezultatul vibraţiilor este o undă sonoră” ş.a.m.d. Altă definiţie: Sunetul: „unitate fonică şi receptată în procesul de comunicare” şi „obiect de investigaţie a foneticii” (Bidu-Vrânceanu et comp., 2001, 519-520)). Totodată, aceste aşa-zise manuale promovează prejudecăţi literare, obsesii, deficienţe de elaborare, superstiţii, viziuni eronate ale istoriilor literare, slăbiciuni, neputinţe şi nevolnicii ale spiritului critic, complexe critice defazate, tabuuri naţionale a căror persistenţă şi în climatul public, de după 1989 nu poate fi explicată decât prin prezenţa încă iradiantă – de fapt mereu şi enervant iradiantă – a unor mituri şi metamituri.
Prin urmare Eugen Negrici le demască fie ca toxine fie ca stimulenţi specifici, fie ca impuls protector, fie ca sentiment difuz al primejdiei. Denunţă: pioşenia globală/ postura (cu impostura aferentă) statornic admirativă/ tabuizarea patrimoniului literar, mentalitatea (retrogradă şi păguboasă – n.m.) că literatura română ar fi un bun naţional fragil/ cultul clasicilor şi al capodoperelor aplicat preferenţial şi în haită (vezi cazul lunediştilor lui Nicolae Manolescu – n.m.). Apoi acuză ca total negative şi nefolositoare credinţa în perenitate şi stabilitate, mistica definitivului, rezistenţa la tentativa revizuirii, reprimarea atitudinilor critice şi a iniţiativelor de primenire a canonului.
Ca atare peste tot în cultură, spiritualitate, artă, istorie, literatură, cultele religioase dai de „eroi civilizatori”, „călăuze”, „legiuitori”, „părinţi întemeietori”, „oameni providenţiali”, „directori de conştiinţă”, „personalităţi determinate”, „genii colosale, vaste, uriaşe, covârşitoare”, „prinţi geniali”, „purtători de torţe”, „făclii naţionale”, „stăpâni de clan şi protectori”.
Eugen Negrici îşi continuă aerul de neînfricat conchistador – pus pe surparea iluziilor literaturii române – analizând interogativ „larii recuperaţi”, zeificarea celor cu anevoie readuşi în cetate, sentimentul vacuităţii şi al frustrării, mimarea normalităţii prin triada – deja obositoare – «continuitate, procesualitate, organicitate», ignorarea obstinată a disfuncţiilor şi a evoluţiilor atipice, a proporţiilor acţiunii disturbative a factorilor extrinseci, presiunea furibundă a ideologiilor în precomunism.
E rândul miturilor respectabilităţii paseiste, demonizării duşmanilor (acum realizez cât de rău sună urâtele versuri din imnul „Deşteaptă-te, române!”, defetiste, instigatoare la ură, şi moarte, şi la sinucidere: „Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă,/ La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!”), râvnei, sincronizării cu orice preţ, falselor paralelisme, şi a desprinderii lirismului de zgura anecdotei, a retoricii să fie luate în răspăr. Şi nici sugerarea bogăţiei, înmulţirea artificială a curentelor, şcolilor, direcţiilor, conceptelor şi atitudinilor literare nu poate fi agreată fără obiecţii. Consecinţa: de unde atâta onirism, balcanism, feminism, legitimizare a Tribului, protocronism, sincronism, postmodernism?
După un asemenea „duş rece”, după o asemenea demontare de pe soclurile lor de marmură a atâtor atitudini de sorginte mitică şi mistică, cred că e vremea categorică a unor drastice procese de desacralizare şi demitizare (Negrici, 2018, in integrum)
Ca atare, sunt încă explicabile eşecurile manualelor de a III-a şi de-a IV-a, dar până când. Suntem, deocamdată, într-o cădere liberă, lunecăm vertiginos într-o prăpastie fără fund, refuzăm a ne apropia adevărurile aşa cum sunt ele, cu bune cu rele.
Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie
– Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxandoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan: Dicţionar de ştiinţe ale Limbii; Ed. Nemira, Bucureşti, 2001
– Eugen Negrici: Iluziile literaturii române, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008.
– C. Rădulescu-Motru: Cultura Românească şi Politicianismul; Editura Librăriei Alcalay, Bucureşti, 1938
– Delia Marga: Introducere în analiza discursului. Cu referire la istorie şi sfera publică; Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2003
