Uite cum mi-e dat, mereu şi mereu, să aleg: fie pe rectorul Universităţii „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu, fie pe preşedintele… României, căci Senatul U. „C.B.” îl are deja pe prof. univ. dr. Adrian Gorun ca preşedinte, cu care, în toamnă, am încercat (şi parţial am şi avut) un dialog pe tema „ambiţiei” mele motivate de a „urca” spre titlul de conferenţiar universitar.
Discuţia a rămas cumva în coadă de peşte dar eu sper să fie bine, să existe cuvânt de onoare, să se realizeze o atmosferă de lucru, la cote înalte, la cadrul comunităţii noastre academice, să promovăm instituţia în liceele gorjene şi în cele din judeţele limitrofe, s-o facem cunoscută în Europa.
În ceea ce mă priveşte, mi-am văzut de proiectele mele ştiinţifice şi literare, mi-am exercitat cu aceeaşi pasiune misiunea de universitar, am acceptat jocul democratic al votului, cu exigenţele lui cu tot, deşi oarecum timorat de presiunea gestului optării pentru un candidat sau altul.
Desigur că eu am votat pe cine am crezut de cuviinţă, cum în definitiv conştiinţa-mi intransigentă mi-a dictat. Am audiat expunerile la care cu onoare am fost chemat şi programul comunicat mi s-a părut… realizabil, urmând, cu dignitate şi acelaşi discernământ (neconspirativ – precizez, căci e cazul) să-mi solicit „drepturile” de care voi insista să beneficiez în continuare, precum sub „rectoratul” anterior.
Câştigătorul merită felicitat, căci a câştigat cu un scor confortabil (!?). E definitiv o Doamnă, cu care eu însumi am colaborat fructuos, şi pe care, nerăbdător, doresc s-o văd intrată „pe felie”, plonjată în Acţiunile unui cotidian… imprevizibil scurtcircuitat de… imponderabilităţi imperative. Această obiectivitate, pe care mă bazez, îmi transcende inerenta-mi subiectivitate şi o resituează axiologic.
Filosofia vieţii te obligă la meditaţie, la autopoieticitate şi te încadrezi Ritualului/Protocolului conformist şi/sau nonconformist în funcţie de aşteptări, neîmpliniri frustrante, speranţe etc.
Dar m-am luat cu… scrisul şi – era să uit – că tema acestui articol nu e alegerea rectorului U. „C.B.” ci a… preşedintelui României. Iarăşi o răspântie la două drumuri: unul la/de stânga, celălalt la/de dreapta. De ce să nu-mi pot urma calea înainte, unică, pe centru adică? De ce să-mi sfâşii unitatea lăuntrică în două? De ce să risc a rătăci prin zone lăturalnice? De ce să-mi autoclarific atitudinea proprie? Prin a vota o formă fără fond ori un fond fără formă?
Vechea polemică Maiorescu-Gherea, apoi Maiorescu-Lovinescu, a fost redeschisă zilele trecute în mod dureros, însă necesar. Titu Maiorescu denunţa, în eonul său, direcţia greşită a culturii, lipsa studiului petractat sever, umanitatea neadevărată, sensibilitatea stricată şi utopică, fumul fără foc, spaima de nişte consecinţe… atroce, de simulacre şi imposturi.
Dar, fiind doctor în filologie – şi nu unul oarecare, ci „acţionar” de şcoală transmodernistă, să recapitulez: „Maiorescu s-ar fi opus formelor europene, mai exact occidentale, împrumutate de generaţia paşoptistă, în numele unui autarhism reacţionar. Cei mai aprigi partizani ai ideii au mers până la a susţine că Maiorescu ar fi putut fi revendicat de extrema dreaptă românească dintre războaie [vezi „Istoria critică…” a lui Nicolae Manolescu, p. 367]”. Nu există însă în textele lui T. Maiorescu niciun temei pentru o asemenea enormitate. Dimpotrivă, în concepţia acestui şef de şcoală junimistă civilizaţia pune la noi capăt barbariei odată cu descoperirea Occidentului. Nu principiile democratice sunt neplăcute lui Maiorescu, ci întruparea lor nefastă, în instituţiile româneşti care (şcoala, societatea academică, Constituţia, circularele ministeriale ş.a.) sunt forme goale.
Ar trebuie ele distruse? I s-a adus lui T.M. şi această inferentă acuzaţie. Ca să fie reclădite de la zero? Sau ar trebui conservate ca să fie totuşi, mai bine mai târziu decât niciodată, umplute cu un conţinut progresist. „E. Lovinescu a stăruit pe ideea că civilizaţia românească a parcurs în secolul XIX drumul de la formă la fond, obiectându-i precursorului său că a ignorat caracterul original şi revoluţionar al procesului, visând la unul organicist şi reformator care… să înceapă nu cu forma, ci cu fondul” [N. Manolescu, ibidem, p. 367].
Unde excelează, hermeneutic, Nicolae Manolescu?! Acolo când socoteşte forma fără fond ca fiind într-adevăr pernicioasă (în definitiv aşa e!). Tot Maiorescu a crezut – citez – că „este mai bine să nu facem şcoală deloc decât să facem o şcoală rea” (vezi Titu Maiorescu: Critica, ed. Hyperion, Chişinău, 1990). Observaţia e o apreciere căci e nevoie de o conştiinţă limpede a insuficienţei instituţiilor calchiate şi de o veritabilă instanţă morală (ci nu de una prefăcută). Ca şi de o îndoită energie ca tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică să fie transformată într-o realitate de bunsimţ, transparentă (ci nu de culise, obscură, autocefală). „… Şi fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa din afară a statelor europene, trebuie să înălţăm poporul nostru din toate puterile, până la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el” (ci nu împotriva lui) (Titu Maiorescu: direcţia nouă). Aşadar umplerea formei ci nu renunţarea la ea. E un paradox să ceri de la clasele culte atâta conştiinţă câtă trebuie să o aibă şi atâta ştiinţă câtă ele o pot avea? Să fiu îngrijorat că teza dezbătută de mine, în articolul de faţă, ar putea fi prost înţeleasă? Să mă autosesizez ca şi Horia Roman Patapievici că problema noastră, şi astăzi, continuă să fie aceea a unei vieţi publice în dezacord cu capacitatea unora sau a altora de a formula judecăţi de adevăr (ci nu de minciună – n.m.). Şi, tot ca şi el, că formele nu pot naşte fond decât dacă individul care le practică posedă discernământ autocritic şi abia apoi… critic.
Să fie noul preşedinte ales de români, tot cu un scor confortabil, un asemenea individ? Vom trăi şi vom vedea. Până una-alta, poporul a învins. Să trăiască mai bine?!
După cum s-a văzut – se pronunţă acad. Alexandru Boboc – „o diferenţă decisivă poate fi obţinută cu ajutorul conceptelor de formă şi conţinut: magicul priveşte materia, acţiunea forţelor ascunse, mitul se referă la forma unui produs de cultură; şi pentru unul, şi pentru altul se poate diferenţia „forma” de a gândi: «gândirea mitică»; «gândirea magică»”.
Numai că în România de azi, această diferenţă decisivă a fost dată mai mereu de gândirea paradoxală, aceea care fie te umple de euforie, fie de amărăciune, fie te lasă perplex.
