În pădure dorm cinci mure, singurele sub cinci stele. Vremuri grele, sub zăbrele,-n puşcării, mor de vii condamnaţii. Ai lor, „fraţii”, gardienii/ „alienii” îi transformă în vedenii. Vin la normă-ntruna alţii. Vina lor: au uneltit contra unui nou partid din U.R.S.S. impus; „Stalin şi poporul rus bunăstarea ne-au adus”.
În pădure-au evadat o muiere şi-un bărbat; el ministru, ea prinţesă, prinşi ca peştii într-o lesă de jigodii vânzătoare întinsă la o vâltoare, ţinută de securişti şi de procurori-lichele.
Iar românii-s un neam trist, ’geaba-l prea slăvesc pe Christ, ’geaba i se-nchină, vai, Domnului stăpân pe rai. În celulă-i iad şi moarte, activiştii fac rapoarte despre criminali, bandiţi (mama lor de „moscoviţi”, pui de curvă, parveniţi, fără scrupule, nemernici, slujindu-i pe cei puternici).
În pădure trag soldaţi, în ce văd şi ce nu văd. Şi cad frunzele prăpăd. El voinic, ea diafană, înc-un pic, încă o rană, poate două. Brusc să plouă-ncepe-n codrul cel întunecat şi-n mit. Or să treacă iute podul şi-apoi graniţa-n sfârşit.
Sceleraţii urlă parcă ar fi fost goniţi din Arcă. Cu pistoalele-ncărcate, rad copacii, fragezi zmeuri, cu pustiile lor euri şi cu minţile zăltate.
În pădure, de Parâng, fragii tremură şi plâng, Fagii, ulmii şi stejarii stau de pază la fruntarii. Însă-n temniţele ţării, dascăli, preoţi, învăţaţi, putrezesc înlănţuiţi. Păsările-n largul zării i-ar purta. Însă – cum ştiţi – fi-vor toţi asasinaţi. Astăzi, totuşi – ce prigoană! – faptele cu-acest model se repetă – aiuritor. Procurorii îşi fac treaba într-un stil halucinant. Cine-i Platon? Cine-i Kant? Cu a lor filosofie? Tinerii o iau la goană să muncească la englezi, spanioli, italieni (parc-ar fi nişte „licheni”!). În ei inima să crească? Puah, în ţară-i tot „răzbel”, haos, nici un viitor. Iar întreaga Românie nu mai are nici un dor. Arsenalul meu (şi zestrea ce-o deţin), de toate acestea, se-ngrozeşte.
Idealul ce-l aveam e praf şi-i scrum. Iar de-acum, cu disperare, irealul însuşi n-are nici o şansă a exista. Cine-s Noica, Derrida, Blaga, Eliot, Montale? România se prăvale într-un hău dantesc, deşi căi de-a supravieţui ar mai fi, da, ar mai fi!
