Îmi amintesc de F.S.N. (1990) şi de Ion Iliescu, Petre Roman ş.c.l. Mă forţează Nicuşor Dan cu U.S.B.-(viitor U.S.R.)-ul său. E o „forţă” practic antipolitică, antisistemică, antipartidică. E o mişcare reacţionară dură, ci nu revoluţionară, gen «Tudor Vladimirescu». Ea dă drept răspuns categoric clasei politice actuale cartonaşul roşu, ca la fotbal.
E bine? E rău? Aceste întrebări diametral opuse te spintecă în două ca turcii pe bietul Nicoară Potcoavă. Şi mă neliniştesc, mă panichează realmente căci… mi-e dat să trăiesc o realitate… buimăcitoare.
Parcă mai ieri un oarecare Johannis s-a pomenit dintr-un obscur primar de oraş de provincie (deci un «neicanimeni») preşedinte al României. Ajuns la Cotroceni, pe un scaun nemeritat, insul s-a făcut de râs şi se compromite în continuare, fiind de o penibilă mediocritate, compromiţându-şi ţara care l-a propulsat în fruntea ei, înşelată de bonomia lui „tăcută” (C.T.P. i-a zis „dulap cu rochii”, genială antimetaforă, zău, pe cinstea mea!).
Aşadar atenţie la… U.S.B. (U.S.R.) prin care forţe extremiste îşi propun să elimine democraţia din „dulcea Românie” a lui Mihai Eminescu. Adevăraţii oameni politici – şi mă refer la cei de bună-credinţă, ci nu la lichele, jigodii, loaze, derbedei ş.a.m.d. – vor trebui să se dezmeticească naibii odată, să se lase de „vechile obiceiuri” că vor duce patria de râpă, să caşte ochii la amestecul străinătăţii în treburile noastre interne (apropo, iarăşi devine oportună „Doina” eminesciană?), ba chiar să adopte măsura „radicală” precum Anglia.
Am îndoieli mari în privinţa elitei politice, parlamentare, guvernamentale, administrative şi legislative din România de azi. Desigur – era să fiu amnezic, fără voia-mi – şi în privinţa aşa-zisei elite culturale neo-, trans- şi post-comunistoide, închistate, ruginite, refuzând cu îndârjire reforma, propusă de noul val de „tineri” (50-60 ani la o adică) capabili să schimbe lumea de azi. Îmbătrânită, vai, depăşită, inactivă, necomunicativă, incapabilă să se transforme în mentori/ maeştri pentru cei ce le-ar putea fi discipoli de-ar dori. Dar nu doresc! Din invidie? Din intoleranţă? Din narcisism doar parţial motivat, căci cercetarea propriu-zisă nu are nivel nobel-ian, nu are şi basta nici cea literară, fiindcă literatura română nu beneficiază de traducerile de rigoare peste hotare, ambasadele fiind lipsite de sprijin financiar şi managerial.
La porţile Academiei baţi degeaba, valori categorice nu pot intra, fiindcă acolo, sus, veghează nişte „adormiţi” ai epocii de tristă amintire. La porţile „Humanitasul”-ui la fel, unde se face literatură numai cu „traducţiuni”, iar un Gheorghe Grigurcu ori Nicolae Breban n-au drept de tipar, încât aroganţa acestui Gabriel Liiceanu este de-a dreptul impertinentă (axiologia personalităţii sale intrinseci fiind foarte săracă).
Având dubiu asupra acestui Nicuşor Dan, produs parcă de „noaptea minţii” românilor, avertizez principalul partid, revenit în sfârşit la putere prin vot popular, să nu dea cu piciorul şi acestei şanse… nesperate, dar uriaşă prin conotaţiile ei viitoare. Să gestioneze acest fabulos succes cu capul pe umeri, cu calm, cu înţelepciune, cu proiecte optimiste, cu atitudini constructive, cu faţa către oameni, căci sunt atâtea pături nevoiaşe, discriminate social, frustrate la dreptul fundamental la viaţă (a se înţelege măcar supravieţuirea pe cont propriu???) încât te cutremură.
Şi să se poziţioneze la antipozi faţă de corupţii penali din rândurile sale, la uscăturile care trebuie urgent curăţate, ca să se poată bucura de soare lăstarii tineri, proaspăt răsăriţi, dar nu de tipul „Nicuşor Dan”, U.S.B.(R.)-istul. Nu. În nici un caz! Şi nici în ruptul capului!
