Actualitate

Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa  – Dumnezeu este Taina Învierii pentru întreg neamul omenesc!

 | 06 octombrie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

În Duminica a 20 -a după Rusalii se citeşte la Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie despre «Învierea fiului văduvei din Nain» (Sf. Ev. Luca 7, 11-16), o faptă deosebită care demonstrează cu pregnanţă că între minunile săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos pentru a dovedi puterea Sa dumnezeiască, cele mai mari şi mai înfricoşătoare sunt, cu certitudine, învierile din morţi, iar din această pericopă reţinem, pe scurt, că Iisus Hristos a intrat în cetatea care se numea Nain, de fapt, un sat construit sub formă de cetate, de pe poarta căreia tocmai era scos un mort, singurul fiu al mamei sale, o văduvă tare nefericită, a cărei viaţă Domnul o cunoştea. Aşa că Mântuitorului I S-a făcut milă, văzând lacrimile şi suferinţa femeii, şi fără a-I cere cineva, a săvârşit minunea: «Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: “Nu plânge”! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: “Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui», acestea fiind semne că Dumnezeu este Taina Învierii pentru întreg neamul omenesc!

Semnatura eletronica CertDigital

«“Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui».
În Duminica aceasta, vom asculta cu atenţie ceea ce s-a întâmplat în acea vreme, deoarece Mântuitorul, înconjurat de ucenici şi de o mare mulţime, Se îndrepta, probabil, spre Ierusalim, venind dinspre Capernaum. La poalele Muntelui Taborului, tocmai era gata să intre într-o cetate, într-un sat, desigur, care se numea Nain, localitatea există şi astăzi, iar Sf. Ev. Luca, relatând această minune, arată că Mântuitorul Iisus Hristos era gata să intre, cu mulţimea şi cu apostolii după El, în Nain, dar înainte de a intra în cetate, s-au întâlnit cu un alt convoi mortuar destul de mare. De fapt, murise fiul unei văduve şi nu se precizează nici vârsta lui, nici numele, cum nu se spune nici numele văduvei, dar ni se menţionează că era din această localitate, Nain, pentru ca întâmplarea să aibă în acest fel o bază istorică, să ştim când şi unde s-a petrecut minunea. Cei care veneau cu Iisus, vor fi voit să vadă ce va face Domnul în această împrejurare, deoarece femeia plângea cu durere, iar faptul că femeia plângea I-a atras atenţia Mântuitorului, pentru că plânsul se dovedeşte o descumpănire a sufletului omenesc, o reacţie de neputinţă în faţa a ceva care ne contrariază. Avem înaintea ochilor minţii un episod biblic în care viaţa şi moartea se întâlnesc şi se întrepătrund una cu cealaltă. De aceea, merită analizată cu atenţie tema întâlnirii dintre viaţă şi moarte, ca un centru al interpretării Evangheliei, cu atât mai mult cu cât o asemenea tematică nu ne este propusă într-o manieră abstractă, speculativă, ci în mod concret, ca parte integrantă a vieţii de zi cu zi, iar pentru mulţi dintre noi realitatea este neschimbată până azi, când întâlnim tineri care mor, când întâlnim suferinţă şi moarte pretutindeni în jurul nostru. Pentru mulţi dintre cei care ascultă predica, pare surprinzător că există o mulţime care o însoţeşte pe femeie împreună cu copilul ei mort şi există o altă mulţime care-L însoţeşte pe Hristos, iar, la un moment dat, aceste două mulţimi de oameni se întâlnesc. E atât de incitantă şi de grăitoare această întâlnire a mulţimii care urma moartea cu mulţimea care urma viaţa! O mulţime care mergea după un om mort şi o altă mulţime care mergea după Dumnezeu Cel întrupat, Fiul Dumnezeului Celui viu din Ceruri. O mulţime întristată şi îngenuncheată de puterea morţii, iar cealaltă urmându-L pe Hristos pe Calea vieţii, pentru că oricine e împreună cu Hristos, alege Viaţa şi biruie moartea. Întâlnirea dintre viaţă şi moarte se sfârşeşte întotdeauna în momentul în care Dumnezeu este prezent, prin victoria Lui, prin puterea Lui, prin veşnicia pe care numai El Însuşi ne-o poate dărui nouă, făpturilor şi creaturilor Sale. Dar, e bine să reflectăm adânc, pentru că episodul descris şi dramatismul acestuia sunt mult mai profunde şi mai concrete, ca o dovadă că Dumnezeu este Taina Învierii pentru întreg neamul omenesc!

«Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: “Nu plânge”!»
În mulţimea morţii există un personaj central care este mama tânărului decedat. Chiar Sfânta Evanghelie ne spune că mulţimea mergea cu ea, ca să o mângâie în suferinţa ei de nedescris. Aşadar, o mamă care pentru fiecare dintre noi reprezintă fiinţa care ne dăruieşte viaţă şi cea care a făcut ca această viaţă din noi să crească, să biruiască opreliştile şi să ne lumineze drumul. Dar, această mamă din Evanghelie, nu s-a bucurat prea mult de această misiune sfântă pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o pentru că ea cunoscuse moartea, mai întâi moartea prin moartea soţului ei, iar acum, din nou, prin moartea singurului său fiu. Moartea fiului aduce deodată ceva extraordinar de grav şi de tragic în viaţa ei, deoarece îi face din sufletul ei un suflet pustiu, un suflet care pierduse totul. Biata femeie, dătătoare de viaţă fiind, pare copleşită şi îngenuncheată de spectrul morţii! În faţa acestei realităţi dramatice, în această situaţie greu de suportat, o găseşte, însă, Bunul Dumnezeu, iar fiecare dintre noi, să avem credinţa că în orice nevoinţă a vieţii noastre, suntem căutaţi şi găsiţi de Bunul Dumnezeu! Fiindcă Iubirea Mântuitorului pentru tot neamul omenesc se vădeşte şi prin taina vindecării şi a învierii tuturor, pe care Hristos le dăruieşte semenilor Săi întru umanitate. În cazul de faţă, durerea mamei văduve care-şi pierde unicul fiu devine grai pătrunzător şi rugăciune întrupată care ajunge la inima Lui Dumnezeu. Şi chiar dacă mama plină de lacrimi nu îi cere nimic Învăţătorului, totuşi, Hristos nu poate suporta robia păcatului şi a morţii, Îi este străină înjugarea noastră cu moartea, Îl dor durerile noastre şi plânge alături de noi, când ne pierdem sufletul prin păcat! Iubirea Sa pentru libertatea noatră de copii fireşti se petrece prin filtrul adevărului vieţii noatre, aşa încât Hristos vindecă toată boala şi neputinţa sufletului nostru! Dumnezeu este măsura supremă şi Preaînaltă a firii umane prin care viaţa este vădită ca fiind darul Lui Dumnezeu şi taina euharistică a unirii omului cu Creatorul. Orice interpretare socio-istorică a acestei Evanghelii rezidă din tragedia morţii pământeşti care se vădea în faţa Mântuitorului. Pe vremea aceea, nu existau sisteme de asistenţă socială sau de pensii, aşa încât o femeie văduvă căreia îi murea singurul copil era condamnată la moarte prin înfometare, mai ales dacă provenea din clasa năpăstuită a societăţii. De aceea, părinţii fără copii erau consideraţi blestemaţi de Dumnezeu! Era, aşadar, o datorie reciprocă, aceea de a-ţi creşte copiii şi de a fi întreţinut de ei la bătrâneţe, iar Mântuitorul Hristos resimte această suferinţă a femeii căreia îi muriseră toţi cei dragi, motiv pentru care îl învie pe tânăr pentru mângâierea mamei sale. Să mai reţinem că în această pericopă, mai mult decât o înviere din morţi, izvorâtă din Iubirea Lui Dumnezeu, există o taină mai presus de înţelegerea mistagogică a acestei Evanghelii, deoarece Mântuitorul Hristos simte în mod infinit, ca Dumnezeu Adevărat, durerea mamei care şi-a văzut fiul mort şi simte în această durere, suferinţa mamei Lui când Îl va vedea murind. În acest fel, Mântuitorul îl învie pe fiul văduvei, ca o proorocie a Învierii Sale din morţi şi ca un semn că Dumnezeu este Taina Învierii pentru întreg neamul omenesc!

“Nu te tângui pentru Mine, maică, văzându-mă zăcând în groapă fără suflare. Căci voi învia şi Mă voi preaslăvi şi voi înălţa pe toţi cei ce slăvesc cinstită pomenirea ta”
De altfel, în Axionul din Sâmbăta Mare, atunci când Trupul lui Hristos zace mort în sânul pământului, Mântuitorul simte ca Dumnezeu durerea mamei Lui şi o alină: “Nu te tângui pentru Mine, maică, văzându-mă zăcând în groapă fără suflare. Căci voi învia şi Mă voi preaslăvi şi voi înălţa pe toţi cei ce slăvesc cinstită pomenirea ta”. Aşadar, Iisus Hristos o iubeşte pe mama Sa, încât chiar din sânul pământului are grijă de Sânul dumnezeiesc care L-a născut şi L-a crescut. În concluzie, Învierea fiului văduvei din Nain este proorocia Învierii Lui Hristos, anticiparea biruinţei vieţii asupra morţii şi taina euharistică a Iubirii Lui Dumnezeu pentru Maica Sa şi pentru toţi oamenii care Îl nasc pe El în inimile lor, prin rugăciune şi Sfintele Taine. Cu siguranţă, minunea acestei învieri este înţeleasă de cei care au fost de faţă ca o cercetare din partea Lui Dumnezeu. Istoria mântuirii este adeseori prezentată în Sfânta Scriptură ca o succesiune de «cercetări» sau de «vizite» făcute de Dumnezeu poporului Său. Acestea sunt semne ale prezenţei Sale, ale continuităţii planului Său de mântuire şi ale exigenţelor sale, care se produc indiferent de credincioşia sau necredincioşia poporului Său. Înspre finalul epocii Vechiului Testament, în perioada postexilică, era deja prezentă aşteptarea unei vizite definitive a Lui Dumnezeu, care va însemna mântuirea celor aleşi şi judecarea tuturor neamurilor. În Noul Testament, Dumnezeu Îşi cercetează în mod decisiv poporul, prin venirea în lume a Fiului Său, ale Cărui lucrări vestesc şi, în acelaşi timp, inaugurează cercetarea finală. Evanghelia Duminicii a 20-a după Rusalii pune înaintea făpturii noastre una dintre cele mai măreţe şi mai dramatice minuni ale Domnului nostru Iisus Hristos: o înviere din morţi săvârşită într-un loc cu o bogată tradiţie religioasă care păstrează încă amintirea unor nume mari ale istoriei lui Israel, precum proorocii Ilie şi Elisei şi regele Saul, în prezenţa unui mare număr de oameni. Privită cu mare atenţie, scena seamănă cu înfruntarea a două oştiri pe câmpul de luptă, în urma căreia un mare Împărat câştigă o victorie răsunătoare. Ca o certitudine a faptului că Dumnezeu este Taina Învierii pentru întreg neamul omenesc, iată, avem în această Duminică un text cu o bogăţie de semnificaţii teologice şi duhovniceşti care prin conotaţiile sale ne arată că Evanghelia Învierii fiului văduvei din Nain este o parabolă tulburătoare despre viaţă şi moarte, despre nimicnicia acestei vieţi şi despre infinitul iubirii dumnezeieşti, despre trupul trecător şi despre sufletul nemuritor, ambele fiind sub puterea Lui Dumnezeu!
Profesor, Vasile GOGONEA

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL