Dumnezeu este iubire. Dumnezeu este pretutindeni. Este iubirea în esenţă: iubirea de credinţă, iubirea de natură, iubirea de semeni şi mai ales iubirea de sine. Atotputernicul sădeşte în inima credinciosului acest sentiment de seamă încă de la naştere. Este de datoria noastră să valorificăm această sămânţă a dragostei, să o îngrijim ca pe o floare şi să facem tot posibilul să crească. De aceea trebuie să fim buni cu cei din jur pentru a fi buni cu noi. De-i vom iubi pe cei din jur, ne vom iubi pe noi. La uşa spre iubire, Dumnezeu are cheia, însă este de datoria noastră să încercăm dacă aceasta se deschide.
Este de la sine înţeles că unul dintre oamenii pe care merită să-i iubim este propria noastră persoană. Din cele mai vechi timpuri se vorbeşte despre iubirea de sine, dar înţelegem, oare, în mod corect această dragoste? De multe ori auzim expresia ‘’a ne trăi cu bucurie viaţa’’, de cele mai multe ori ni se dau sfaturi despre felul cum trebuie sa ne iubim pe noi înşine. Toate acestea se reduc la indulgenţa faţă de propriile slăbiciuni, la punerea propriilor interese înaintea intereselor celorlalţi, la autoamăgire. De parcă iubirea de sine este cu totul altceva decât iubirea faţă de alţi oameni, de parcă ar fi făcută dintr-un alt material.
Părintele Dumitru Stăniloaie spunea: ‘’Iubirea este înrudirea omului cu Dumnezeu. Ea uneşte maxim persoanele umane fără să le confunde. În iubire se arată plenitudinea existenţei.’’ Dacă vrem să ne umplem viaţa de iubire, să iubim şi să fim iubiţi, trebuie să ne iubim pe noi înşine în mod autentic. Să ne dăm ceea ce merităm! Nu suntem ultimul om de la rândul spre o viaţă fericită şi împlinită, nu suntem oamenii care să ne mulţumim cu ‘’surogate de fericire’’. Iubirea de sine este de neînlocuit. Dacă n-o să ne iubim singuri cu adevărat, o să rămânem neiubiţi…de noi înşine!
Pentru a înţelege ce este adevărata iubire de sine, trebuie să ne amintim care sunt însuşirile iubirii adevărate. Iubirea adevărată înseamnă dăruire totală, atenţie şi încredere. Iubirea adevărată nu aşteaptă să primească, ci ea se dăruieşte pe deplin şi mai întâi. Prin dăruire, viaţa ne este plină, iubirea se multiplică.
Altă caracteristică a iubirii adevărate ar fi persistenţa. Iubirea adevărată trece proba timpului şi este mai profundă şi mai abundentă odată cu scurgerea vremii. Iubirea nu se consumă repede ca un foc de paie, ci ca un foc de cărbuni ce se aprinde mai greu, dar odată aprinsă nu se mai stinge. Orice însuşire a iubirii am lua, rezultă că dacă vrem să ne iubim pe noi înşine trebuie să facem eforturi pentru a ne schimba în bine faţă de cei ce ne înconjoară şi să înţelegem adevăratele taine ale vieţii, pentru a ne dezrădăcina defectele, pentru a învăţa să iubim.
Într-un moment al vieţii toţi am suferit că nu ne iubim pe noi înşine. Uneori ni s-a instalat ură în suflet, alţii au ajuns să nu-şi mai recunoască nici măcar dreptul de a trăi. Răspunsuri la întrebarea ‘’de ce se întâmplă cu noi aşa ceva?’’ ar putea fi destule, însă cel mai potrivit ar fi faptul că nu ne descoperim în noi înşine acele trăsături mari şi minunate care trebuie să existe în noi. Inevitabil, făcându-le rău celorlalţi, ne facem rău nouă înşine. Devenim sclavi ai unei vieţi cenuşii, ai obiceiurilor rele, fără a fi în stare să ne smulgem din robia lor. Suntem creatorii propriei vieţi…şi totuşi de ce să fim iubiţi?
Primul pas pe care ni-l propun psihologii este să ne ridicăm nivelul aprecierii de sine, să ne autoexaminăm cu luciditate, să ne vedem însuşirile bune şi defectele, ca să depunem eforturi pentru a ne schimba în bine. Să ne amintim că într-adevăr suntem nişte fiinţe mari, minunate, aşa cum ne învaţă˝ Psalmul 138,14‘’: ˝Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată!’’ Din amăgirea de sine nu va ieşi niciodată un lucru bun. Dacă vom face lucruri rele şi totodată ne vom strădui să ne considerăm oameni buni, acest comportament va avea două consecinţe. În primul rând nemulţumirea faţă de noi înşine se va ascunde în adâncul sufletului, transformându-se în depresie sau boli somatice. În al doilea rând, se va deforma percepţia noastră asupra lucrurilor fiindcă punctul de referinţă, adică noi inşine, este puternic deplasat faţă de realitate.
Adevărul este o condiţie indispensabilă a evoluţiei şi a succesului. Numai el ne va ajuta.
Pe măsura drumului parcurs, a învăţăturilor acumulate, omul începe să se respecte pentru strădaniile depuse şi să se iubească pentru toate însuşirile alese care ies la iveală sau cresc în el. Manifestările dragostei trebuie să fie mărunte, în lucrurile cele mai obişnuite: în felul acesta ne vom păstra luciditatea. Aşadar, dacă vrem o atitudine mai bună faţă de noi înşine trebuie să ne străduim să avem o atitudine mai bună faţă de ceilalţi. Datoria de a ne face plăcuţi semenilor noştri decurge din măreaţa învăţătură despre iubirea creştină. Fireşte, în toate cuvintele şi faptele noastre, în relaţiile cu apropiaţii noştri, trebuie să avem în vedere să-i slujim numai în ceea ce le este de ajutor.
Iubirea de sine va veni, ne va bate timidă în uşa inimii, exact când va veni momentul, când ne vom învăţa toate lecţiile şi când vom întinde mâna spre acceptare şi îngăduinţă.
Preot Ion Tomescu
