Cumva pentru a echilibra o balanţă nedrept înclinată, purcedem a scrie o predoslovie despre ultima carte a unui mare poet din Gorj, insuficient cunoscut marelui public cititor de poezie, creator de înaltă condiţie, un demiurg creator fantast şi aristocrat al stărilor de graţie capturate în veşnică pândă spre marea poezie.
Poetul Adrian Frăţilă iese foarte rar din bârlogul său de ascet trăitor în legendă, la câte o manifestare culturală de anvergură şi din când în când la prestigioasele şedinţe literare de la Şcoala de literatură de la Târgu-Jiu, „Columna”. Am primit cu bucurie şi nespusă încântare ultima domniei sale carte trimisă cu poştalionul la Bucureşti, Dodikai, o carte în care, ajuns la greutatea cuvântului său întrupat din cuvântul de început, născut şi nu făcut din lumină, ne dă câteva telegrame poetice de rară frumuseţe şi indicibilă sensibilitate.
S-au spus câteva lucruri despre poet: că este baladesc, ba că ar fi ceva romantic cu ceva expresionism, oniric, un pic bacovian, etc. Apoi dacă pentru aceste inexactităţi au făcut colegii noştri de breaslă doctorate, am putea propune să se mute doctoratele în gimnaziu, tot una e.
Despre plugarul aerian ( vezi La arat văzduhul, cartea de poezii din 1998), Adrian Frăţilă pot spune, fără bâlbe, îndoieli, cuvinte frumoase date ca reciprocitate, că este Poet, poet în toată plenitudinea creaţiei artistice, în toată splendoarea şi măreţia poeziei care a înmărmurit şi va uimi de-a pururi oamenii trăitori de frumos şi de înalte stări revelatorii şi iluminatorii ale miracolului cosmic al divinităţii revărsate în noi şi cu ajutorul confratelui nostru de la Gorj, Adrian Frăţilă, Poetul.
Ca un veritabil templier al unui înalt ceremonial orfic, Adrian Frăţilă deţine un secret al său prin care depistează necontenit fulgurante şi revelatorii punţi de tremur spre împrejmuirea augustă a stărilor cosmice pe care, poetul, în solitudinea sa meditativă, poate chiar un fel de transă, le simte şi ni le revelează nouă, profanilor însetaţi de frumos şi doritori de a trăi stări mistice întru frumuseţea ascunsă a lumii: Se face dintrodată prea târziu/ Deja mi-e frig de iarna următoare/ O clipă fiul nu îmi este fiu/ Ci teama dintre noi şi depărtare// Dacă eşti tânăr ori cărunt şi vrei/ Să deturnezi luceferii în sânge/ Rămâne doar arsura, domnii mei/ Şi uneori favoarea de a plânge// Nu ştiu mai mult decât mi-e dat să pot/ Lumina e stocată-n diamante/ În acest veac pragmatic şi bigot/ Cuprins între terţinele lui Dante. (Mi-e frig de iarna următoare, pag. 33).
Călător cu spiritul său prin lumi cosmice pline, dar şi goale, poetul ne arată dintru începutul cărţii sale ce este neantul: E-o curgere domoală ca şerpii în cetate/ Unde-a rămas zăvorul din urmă să-l închizi/ Nimicul fără margini deja-i la porţi şi bate/ Cum depărtarea bate în aştrii ei livizi (Neantul, pag. 9), ca o dimensiune/ proiecţie răsturnată a hăului cosmic în golul nostru interior mai degrabă, decât ca o pustietate a Universului, astfel că un pic mai departe, la pag. 17, în Ferestre prin care nu vedeţi, principiile de guvernanţă a lumii se răstoarnă ca într-o imagine întoarsă în oglindă şi o cădere într-un gol amnezic al memoriei lumii, în care, fiind într-o desfacere din dualitatea corp-suflet, fiecare ia ce poate, unii trupul, alţii sufletul: Trăsuri pâlpâitoare aşteaptă lângă scări/ S-au stins toţi vizitiii – mileniul e târziu/ Din sparte cavalcade trec năluciri călări/ Crâşmarii-şi dau cămaşa pe-o litră de rachiu// Procesiuni conspiră cu lespezile vechi/ Sub marile ferestre prin care nu vedeţi/ Urcând şuierătoare prăpăstii la urechi/ Şi proaspete ghirlande de spaimă în pereţi// Când ard comori în turnuri şi intrigi în cămări/ Şi taine bat sigiliul pe ne’mpăcate guri/ Cum între trup şi suflet se macină vânzări/ Măcar ce-ţi aparţine – ca un pungaş să furi.
Ca un continuu căutător de puncte pe care să îşi sprijine credinţa, şi poate o clipă şi genunchii răniţi de trecerea meteorică a luminii, poetul ne mărturiseşte, după lungi căutări, că Focul nu-i la cer (pag. 34): Foşneşte a-ndoielii crudă floare/ Strivită-n rugă sub genunchii goi/ M-aş sprijini de-un umăr – dar mă voi/ Propti în sinea mea-n continuare// De-ar fi să pierd promisa înălţare/ Refuz doar cu smerenie s-o cer/ Şi ard strigând că focul nu-i la cer/ Ci numai în fiinţa care doare. Aflând că focul e doar în fiinţa care doare (simte), călătorim mai departe spre taina următoare în care Frăţilă ne spune ca şi cum ar şopti că Singurătatea clipei e vasta piramidă/ În care faraonii desăvârşesc tăceri (Singurătatea clipei, pag. 34), astfel că spre sfârşitul acestei călătorii iniţiatice, pelerinii spre înaltul oracol al definirii celor văzute şi nevăzute află că „învinşii” sunt de fapt nişte învinşi de zâmbete în templul unui vis, osândiţi sufleteşte la arderi Prin trandafiri impudic de aprinşi/ Zvârliţi în răni celor nedrept învinşi. (Cu zâmbete ucis, pag. 38).
Într-un moment de autoreflexie, într-o frumoasă auto-trans-scriere autoimagistică, poetul tălmăcitor se oglindeşte în afara sa, autodefinindu-se ca o făptură translucidă din sticlă, care în dreptul stelei devine cel ce măreşte imaginea universului pentru a fi observat de semeni: Priviţi, eu sunt de sticlă; nu vreau să vă rănesc/ Dorinţa de-a pătrunde cu ochi acizi prin mine/ Când invocaţi spre roiuri ciudate de albine/ Să toarne-n locul stelei un fagure ceresc// Nu las nici umbră care iluzia să rupă/ Cum stau în dreptul stelei ca un contur de geam/ Dar steaua face semne din lacrima ce-o am/ Şi trupul îmi devine ameţitoare lupă. ( Lupa, pag. 43).
În fiecare pas-vers spre mai departele apropiat de sine stă câte o înfrângere a unei victorii asupra meşteşugului de a şlefui tăceri printre aşteptările cosmice. Învins şi învingător, amândoi strânşi laolaltă într-un singur chip, îşi strigă victoria în sine şi înfrângerea în oglinda întoarsă cu apele în sine. Fiecare vers e o treaptă spre un adânc; poetul coboară în sus – înaintează în albul încărunţirii veşniciei şi evoluează iniţiatic în răzvrătirile astrelor căzute în interogaţii fiinţiale.
Din când în când, în câte o galaxie răzleaţă, spiritul face câte o haltă spre a admira umbra amintirii pierdute în urmă-i. Voaluri de tăceri îl învăluie şi binecuvântă cu linişti ce au aripi de fantasme. Treceri printre umbre şi spectre uimesc şi limpezesc ochii prefăcuţi în fântâni; încă o aruncătură de rază şi vei ajunge, Poete, în Lumina Supremă.
Rămâne în urmă, la intersecţia luminii cu timpul, o inscripţie pe o zare înroşită de amurgul răsturnat în eclipsa retinei pictate cu uimiri: Adrian Frăţilă.
ALENSIS DE NOBILIS
