Amintiri din viitor – Zbucium de război – Fragment autobiografic

Sărbătorim, zilele acestea, din anul acesta, 2018, 100 de ani de la Marea Unire, de la 1 Decembrie 1918. Cotidianul Gorjeanul a furnizat constant documente privitoare la Măreţul Eveniment Patriotic. A făcut acest demers pentru a reda sărbătorii de la Centenar câteva aspecte ale eroismului epocal şi sacrificiile de care a dat dovadă neamul Românesc. Generaţia noastră nu trebuie să uite cele ce s-au petrecut atunci, în acei ani de “zbucium de război”. Ca atare, oferim cititorilor credincioşi nouă, celor de la Gorjeanul, un “fragment autobiografic” în care colonelul Gr. Nicolescu- născut în anul 1890- cade rănit pe 8 octombrie 1916, în lupta de la Ogrin-Polatiştea.
(Dan Gr. Pupăză şi Ion Popescu-Brădiceni)

De la data de 22 septembrie la 7 octombrie 1916 avusesem sub comanda mea un număr de 800 ostaşi, din categoria dispensaţilor şi scutiţilor pe care-i mobilizase Partea Sedentară a Regimentului Gorj Nr.18 şi pe care i-a adus căpitanul de rezervă Sterescu Stelian – profesor de latină la Gimnaziul Tudor Vladimirescu din Târgu-Jiu – la Buliga, unde se găsea partea activă a acestui Regiment, pentru umplerea golurilor suferite de regiment până la acea dată de 22 septembrie 1916. Aceşti dispensaţi şi scutiţi erau neîmbrăcaţi milităreşte şi neînarmaţi, iar parte din ei erau şi desculţi. Regimentul Gorj Nr.18 a primit în acea zi de 22 septembrie 1916 ordinul ca să se deplaseze de la Buliga, în stânga Jiului, la Comanda Tuţur (Vest Parângu), în vederea apărării acelui sector, împreună cu Regimentul 58 Infanterie ambele formând de la acea dată, Brigada 21 Infanterie sub comanda Colonelului Jippa Constantin, fost comandant al Regimentului 18 Infanterie.De la Buliga, Regimentul a pornit spre Schela-Arsuri-Sâmbotin-Porceni-Bumbeşti Jiu, pentru a urca pe şoseaua strategică de la Sadu la Comanda-Tuţur (Parângu). Ostaşii dispensaţi şi scutiţi au fost daţi în primirea mea şi am mărşăluit cu ei în urma Regimentului până în pădurea de la Nord-Vest de Gara Bumbeşti, unde am primit ordin ca să mă opresc cu ei în acea pădure şi pe măsură ce-i voi echipa cu haine şi arme ce primeam, prin şefii de ordinar ai companiilor, care veneau de pe front să ridice hrana ostaşilor activi de la Depozitul de Subzistenţă din Bumbeşti şi după echipare să-i trimit sub comandă companiilor de pe front.Pe lângă acea sarcină, trebuia ca să mă îngrijesc de hrana lor, precum şi de instruirea lor în ceea ce priveşte mânuirea armei, încărcarea şi descărcarea ei, luarea liniei de ochire, apăsarea pe trăgaci etc, pentru că majoritatea lor nici nu puseseră mâna pe armă.Ca ajutoare, mi s-au pus la dispoziţie 26 de caporali şi sergenţi pe care i-am întrebuinţat la instruirea şi educarea acelor dispensaţi.Din cauză că parte din companiile de pe front rămăseseră fără comandanţi (ofiţeri), Colonelul Jippa aflând că eu, ofiţer activ, stau cu acei ostaşi la Bumbeşti, a dispus ca să-i împart şi să-i trimit aşa dezbrăcaţi companiilor active de pe front.În dimineaţa zilei de 7 octombrie 1916 am terminat cu repartizarea şi trimiterea lor sub comandă, companiilor de pe front iar eu am pornit în urma lor până la Comanda-Tuţur, unde m-am prezentat comandantului de regiment (Lt-Colonel Nicolau Andrei) care m-a anunţat că mi s-a încredinţat comanda Companiei a11-a, întru-cât n-a mai rămas nici-un ofiţer din acea companie, fiind morţi şi răniţi.Fiindcă începuse a se înnopta am rămas la postul de comandă până a doua zi de dimineaţă (8 octombrie 1916) când am plecat cu un agent spre Compania a 11-a, am coborât panta muntelui, traversând apa Polatiştei şi urcând spre creasta muntelui Ogrin, am găsit rămăşiţele acelei companii înapoia crestei, adăpostită de ploaie sub crengile unui fag, protejată de posturi de observaţie instalate pe creasta muntelui.După ce m-am prezentat ostaşilor, sfătuindu-i să asculte comada şi ordinile mele, m-am urcat cu un agent pe creasta muntelui, unde ne-am făcut mască individuală din piatra ruptă din stâncă, risipită de artileria inamică, după care aşezându-ne în ea, am început să ne îndreptăm privirile spre inamic, dar din cauza ceţii, de abia puteam distinge copaci la 7-8 m. Trupe inamice nu puteam distinge în nici-o parte şi numai potopul obuzelor artileriei inamice barau creasta muntelui Ogrin şi apa râului Polatiştea. Pe când stăm în observaţie, un obuz a căzut şi a făcut explozie la circa o jumătate de metru departe de masca mea şi trei schije mi-au pătruns în pulpa piciorului stâng, una în fesa dreaptă, două în ambii omoplaţi şi una mică în ceafă. Speriat de explozie şi de suflul obuzului, care mi-a aruncat capela de pe cap, m-am ridicat şi am alergat în mijlocul companiei unde am spus ostaşilor că simt scurgându-se sânge pe spinare şi la piciorul stâng. Dezbrăcându-mă cu ajutorul brancardierilor, au descoperit că întradevăr erau rănile arătate mai sus şi după ce m-au pansat, am plecat sprijinit într-un jalon de picheri spre postul de prim ajutor al Batalionului al III-lea -18, instalat în Valea Polatiştei care era deservit de medicul locotenent Belu Victor, prieten din Spitalul Tg.Cărbuneşti, care a desfăcut bandajul brancardierilor, a văzut rănile, m-a pansat din nou şi mi-a dat bilet de evacuare. De la postul de prim ajutor am plecat tot sprijinindu-mă în jalon de unde trecând apa râului Polatiştea, am început să urc panta muntelui Comanda-Tuţur, unde aproape de vârf am întâlnit şeful de ordinar şi bucătăriile Companiei a ll-a, a cărei comandă o preluasem şi care se opriseră din cauza barajului artileriei inamice, ale cărei obuze cădeau peste tot. Oprindu-mă lângă ei, le-am cerut o bucăţică de pâine şi puţină ciorbă caldă. După ce am servit-o, am vrut să plec, dar durerile rănilor de la picior nu mi-au mai dat posibilitatea ca să-mi continui drumul singur şi am început să plâng, de dureri.Norocul s-a ivit numai decât, căci doi brancardieri din Compania mea care duseseră un rănit până la postul de comandă al Regimentului tot pe drumul urmat de bucătari. I-am rugat ca să mă ajute să ajung până la Regiment. M-au aşezat pe brancardă şi până seara am ajuns la Regiment unde am fost aşezat pe o brancardă cu două roţi purtată de un miliţian care, toată noaptea de 8/9 octombrie 1916 a coborât pe şoseaua strategică de la Sadu şi dimineaţa am ajuns în gara Bumbeşti şi aici m-au ajutat să mă urc în trenul sanitar care, după orarul stabilit pleca la Târgu-Jiu la ora 16.
În Gara Târgu-Jiu, multă lume, aştepta la ora 17 trenul sanitar. Unii veniţi mai uşor, coborau singuri din tren, alţi-în speţă şi eu- coborau sprijiniţi de populaţie sau miliţieni. Aşezându-mă pe o brancardă, înconjurat de cunoscuţi şi cunoscute, care mă întrebau în ce parte a corpului sunt rănit şi după ce le-am dat răspunsul, cei doi brancardieri au ridicat brancarda cu mine şi au pornit pe Bulevardul Gării, spre spital, însă în dreptul Hodinoului (150 metri de Gară), s-a rupt brancarda cu mine şi am căzut jos. Norocul m-a favorizat, căci o trăsură goală, trecînd din gară spre oraş, a fost oprită de populaţie şi urcându-mă în ea, am fost transportat la Spitalul de la Primăria Tg-Jiu, unde medicii mi-au desfăcut rănile, mi-au extras schijele cu bisturiul, pansându-mă din nou şi oprindu-mă în spital, unde am stat până la data de 13 octombrie 1916, din cauză că germanii luaseră ofensiva contra trupelor amice, care cu efectivele reduse îşi apărau graniţa însă le respinsese până în apropierea Jiului şi Comandamentul Român din Târgu- Jiu în acea zi de 13 octombrie dăduse dispoziţiuni de evacuarea răniţilor din spitale, a autorităţilor civile şi a populaţiei. Fiindcă durerile rănilor mele mai încetaseră, căci mi se extrăseseră schijele, eu am plecat din spital sprijinit într-un baston şi de braţul unei doamne, care m-a condus până la Gară unde am aşteptat trenul sanitar care ne-a evacuat la Spitalul de Răniţi din clădirea Băncii Comerţului din Craiova, unde am zăcut până la 7 noembrie 1916, când din cauza apropierii inamicului,care luase ofensiva contra trupelor române de la Jiu cu cinci divizii de infanterie şi două de cavalerie, contra Diviziei a Xl-a română de la Jiu, redusă la jumătate, din cauza pierderilor şi am fost evacuaţi la Spitalul de Răniţi din Ploieşti, unde am stat până la 7 noiembrie 1916 când am fost evacuaţi din cauza apropierii inamicului, tot cu trenul în Moldova.
Colonel pensionar, Gr.Nicolescu (născut 1890)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here