Doctorul în medicină Constantin Şişiroi, el însuşi poet de sentiment şi de idee, a publicat în AM/PM nr. 3-4/2015 un microeseu despre poeziile publicate de-a lungul ultimilor ani în „Gorjeanul” de profesorul Benedict Crăsnaru din Târgu-Cărbuneşti.
Dar şi alţi critici l-au remarcat şi i-au sesizat scriitura trăită şi ontoretorică fiind cumva în aceeaşi paradigmă cu Ion Sabin Cerna, Sabin Velican, Sabin Firiza, Nicolae Dragotă ş.a.
Îi caracterizează stilul: dicţiunea, narativitatea în versuri (Povestea unui prizonier) cu accent legendar-istoric, recursul la autoexplorările autobiografice, apelul deloc ascuns la peisajul în care sacrul şi profanul coabitează profitabil (trăsătura e specific transmodernistă).
Mulţi critic-aştri de azi ar privi cu mari rezerve asemenea compoziţii tardo-moderniste. Nu e cazul meu. Şi în ceea ce îl priveşte pe profesorul Benedict Crăsnaru, prioritar e mesajul, în discursul său liric fundamentală-i emoţia (Sub zariştea albastră). „Şoapte în freamătul vremii” e un titlu şi o marcă pentru modestia de sine, care-i şade bine oricărui poetant. Are un aer / un ton reciclabil (deci cumva recuperator-revificator) al unor toposuri îndătinate ale literaturii române „clasicizate”, aşezate, care încă-l cultivă pe Mihai Eminescu drept «mare Maestru».
Homo ludens şi homo poeticus are, azi, un destin de „proscris” căci ne situăm într-o lume a derizoriului, a relativului, a mizeriei politico-sociale, a pericolului celui de-al treilea război mondial. Numai Benedict Crăsnaru continuă a miza neclintit pe valorile perene etice/estetice/est-etice/translirice. E un încăpăţânat susţinător al credinţei că poezia e şi imagine şi muzică, e şi simbol şi semn, e şi incantaţie şi demonstraţie a unui ideal vocaţional-mantic (Lui Eminescu).
Fiind – nu-i aşa? – din oraşul lui T. Arghezi –, Benedict Crăsnaru nu uită a-şi redacta propriul „Testament” pe care şi-l alcătuieşte reveriant-reconotant al unor figuri transretorice sigure, verificate şi încă sugestiv-atractive spiritului cucerit de sensibilitate şi francheţe, de vis şi adevăruri cumva nontranzitorii (Testament).
În căutarea tonului potrivit, în tot ceea ce întreprinde Benedict Crăsnaru nu ezită a-şi developa naivitatea sub semnul sufletescului, compunerile fiindu-i transimanent vibrotextuale. Se dăruie, dânsul, artei scrisului poetic cu o nonşalanţă dezarmantă. Includerea pedagogiei prin literatură în teritoriu-i transdidactic şi metametodologic, adică în domenialitatea mereu fantezială a creativităţii neîntrerupte – iată miza pe care şi-a asumat-o „neliniştitul” „tânăr”, „debutant” la senectute (să-i zicem postmaturitate – n.m.) Benedict Crăsnaru din Târgu-Cărbuneştii Gorjului (ai lui T.Arghezi şi N.Dragoş – n.m.).
Nici ispita baladescului nu şi-o reprimă (vezi Balada dascălului pensionar) şi nici măcar pe aceea a odei (Frumoasa Dăscăliţă). Recurgând la taxinomii cumva mărturisite, dă credit până şi nedepăşitului ecou al stilului lui Vasile Militaru, discret melodramatic, dar înduioşător (Ne-a trimis scrisoare mama).
Ceea ce mă determină însă capital a-i onora „antologia” vieţii sale de creaţie este apelul la folclor („Care frunză bate, vântul când nu bate?”) şi ici-acolo atmosfera de melancolie „împachetată” într-o pace nostalgizantă a unui paradis recuperat (Sfârşit de toamnă) în care s-au retras întru „molcomă stingere” bătrânii unei comunităţi.
Această cumplită restrişte pare să fie autentică în paginile încărcate de fel de fel de doruri transcendente aşternute pe albul hârtiei de Benedict Crăsnaru, care întocmai lui Tudor Vianu – pe care l-a predat cu sârguinţă de „mucenic” elevilor săi timp de cinci decenii – practică şi limbajul reflexiv dar şi pe cel tranzitiv.
Valorile moral-filozofice pe care le reconsacră, îngrijorat (nu-şi poate ascunde această teamă parţial îndreptăţită – n.m.) Benedict Crăsnaru, sunt logosul sensibil-inteligibil, patria, localismul creator, statornicia, frumuseţea, eroismul, fericirea manoleică, iubirea pură, rostirea cu tentă educaţională. Îşi arată totodată curajul de a demasca „racilele” epocii sale corupte, inflaţioniste, decadente, de a satiriza necruţător demagogia, perversitatea, minciuna politrucianistă (vezi satira „Unde eşti, Iubire?” a cărei tristeţe transfilosofică mă descumpăneşte şi mă repanichează terifiant – n.m.).
Câteva fabule abordează explicit o asemenea megatendinţă universală şi transtemporală (vezi „Răţoiul dictator”, „Vulpea şi vulpoiul politruci”).
Iar episodul tragic, al prieteniei sale cu „labişianul” Mitel Milosteanu, e ilustrat convingător, cu patos, cu durere, sub semnul meditaţiei profunde (vezi „O lacrimă pe mormântul lui Mitel Milosteanu”, „Scrisoare către Dumnezeu a unui tată îndurerat”, „Scrisoare din mormânt” şi mai ales o extrem de reuşită „Scrisoare din Eden” – n.m., I.P.B.)
