Acea promisă altfel de politică în stare să ne aducă România lucrului bine făcut e încă departe. Şi nu se vede. Uşor, uşor ne-am văzut cu un general, Gabriel Oprea, zice-se de justiţie, provenit dintr-un ofiţeraş de intendenţă pe post de prim ministru interimar.
Ziua de luni ar fi putut fi una mai liniştită, cu toate că n-am scăpat de criza politică. Provocată de un procuror al DNA, care-l chemase pentru a-i aduce la cunoştinţă primului ministru, un dosar presupus penal. Cu mai multe capete de acuzare aiuritoare. Toate inventate, pornindu-se de la o colaborare cu Casa de avocatură Şova şi Asociaţii, veche de vreo 7-8 ani. S-a amestecat şi o pretinsă spălare de bani, fals în acte – a se citi corect, facturi – şi o altă acuzaţie de numire a lui Dan Coman Şova în funcţii de ministru. Chit că numirile sunt politice şi nu fac obiectul dosarelor penale. Mai ales că pe Dan Şova îl aprobase PSD, apoi Parlamentul şi, apoi, l-a desemnat preşedintele României.
Nici nu avea cum să fie mită din partea lui Dan Şova plata unor consultanţe prin anii 2007-2008, în vremea când Victor Ponta era doar avocat şi nu avea nimeni habar că va ajunge prim ministru al României. Oricum, de la DNA, primul ministru a mers la Cotroceni, a discutat cu preşedintele Klaus Iohannis şi la vreo jumătate de oră, acesta i-a cerut demisia într-o declaraţie „importantă pentru ţară” de 20 de secunde. Coincidenţa naibii, aşa susţine sau crede viceprim-ministrul de atunci Gabriel Oprea, toate au picat exact în ziua depunerii Moţiunii de cenzură de către PNL!
Şi, totuşi, Gabriel Oprea nu neagă că avusese anterior o discuţie privată cu preşedintele Klaus Iohannis şi mai băuse o cafea cu Vasile Blaga, cu care purtase negocieri. Nu comentează faptul că i s-ar fi promis patru ministere UNPR-ului dacă votează Moţiunea de cenzură. El se pretinde om serios şi de cuvânt, întărind cu orice prilej dorinţa de a nu părăsi alianţa de guvernare.
Aşa cum nu a plecat din guvernele bociste, probabil, uitând că i-a dat un brânci Cabinetului Mihai Răzvan Ungureanu. Când a sărit în barca USL, devenită între timp, cel puţin pentru o vreme ditamai corabia cu 70% susţinere în Parlament. Cu mult joc de glezne, Gabriel Oprea se laudă că a fost de şapte ori ministru, performanţă neegalată de alt politician dâmboviţean.
Mesajul despre Strategia Naţională de Apărare a Ţării, prezentat de preşedintele Klaus Iohannis – un fel de făuritor al dispreţului suveran – în plenul Parlamentului, nu avea nevoie şi chiar că nu se făcea să conţină săgeţi şi avertismente către primul ministru, Victor Ponta. Chit că nu i-a pronunţat numele, în mod sigur nu s-a referit la Livia Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, despre ale cărei abuzuri se tot abţine să aibă un punct de vedere.
Ce credeţi că a făcut Gabriel Oprea, luni seara târziu, după ce s-a instalat la Palatul Victoria? Păi s-a văzut cu Eduard Hellvig, actualul şef de formă al SRI. Unde tace cu subînţelesuri, mai ceva decât amicul Klaus Iohannis, care l-a propulsat special în acel post. Să fi vrut Eduard Hellvig să fie primul care-l felicită? Miram-aş. Cu siguranţă cei doi pun la cale ceva şi nu trebuie să ştie toată lumea. Abia al doilea a fost Inspectorul general al Poliţiei Române, Petre Tobă.
Probabil, ambii l-au asigurat de sprijinul lor. Un comentator, Radu Ulmeanu, posta ieri opinia sau comentariul său la ascensiunea fulminantă a „gheneralului”, dar cu bătaie lungă, în altă parte.
Titlul analizei este, totuşi, grăitor: „Tăcerea de spaimă lui Eduard Hellvig”. Şi dacă Radu Ulmeanu are dreptate? Nu va fi vai de capul nostru?
ION PREDOŞANU
