Nu-i aşa că şi domniile voastre v-aţi cam plictisit de politică? Mi-am propus o mică pauză, fără să fi fost speriat deocamdată de amicul ing. Ion Susanu căruia nu-i plac o seamă dintre consideraţiile mele. Ca fost membru PDL, recunosc că n-am idee dacă a revenit asupra demisiei, l-am rugat să-mi zică despre orice nu-i merge la pipotă.
După titlu şi motto, cu siguranţă nici n-aş fi avut cum să mă refer la vreunul dintre amicii, mai noi, Traian Băsescu şi Crin Antonescu. Cei doi neavându-le cu ceea ce numim cultură. Reală. Chiar dacă ultimul a renunţat la candidatura anunţată cândva, cu surle şi trâmbiţe, la alegerile prezidenţiale, tot nu-i o ştire importantă. Pagubă-n ciuperci! Sunt mâhnit, chiar trist. Ăsta-i adevărul. Mai tare decât durerea de măsele mă întristează decizia luată de un foarte bun amic. Mă rog, una profesională. În care situaţie el ştie ce-i mai bine să facă. Aş fi vrut să închei un şir de însemnări cu faptul real că de astăzi, colectivul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj va avea cu un Om mai puţin. Fie că-l scriu cu O mare, aşa cum merită, el fiind dintr-un aluat aparte şi posesorul unui mare caracter, fie că l-aş fi scris cu o mic, tot despre un om este vorba.
Am încercat, după puteri, o mediere. Deşi nu s-a putut. Pe cel plecat din echipa respectivă l-am mai întors odată din drum. Aliat fiindu-mi atunci însuşi prietenul comun poetul, fabulistul, epigramistul şi publicistul Nicolae Dragoş. Cel care-a dat Buletinul de Bucureşti pe unul de Glogova Gorjului.
Sunt în stare să-i găsesc vinovăţii, chiar greşeli manageriale aceluia care şi-a dat demisia în contra vrerii mele. În fond, probabil, ştie mai bine ce face. Prea îşi obişnuise şeful, adică pe cel îndrituit de conjuncturi politice cu rolul de manager cultural, că le face el pe toate. Scoţând, foarte adesea din încurcături financiare instituţia la care lucra. Şi, în felul acesta, obişnuindu-şi prost Şeful. De la care, uneori, primea mulţumiri publice. Care, evident, nu-l costau nimic pe Marele Şef. Evident, m-am adresat şi Marelui Şef, care-a recunoscut că ar fi avut o discuţie „dură” cu cel demisionar. Nu-i vorba de vreo anchetă ori de emiterea vreunei judecăţi de valoare. Totuşi, dacă într-un colectiv cutare-l toarnă pe cutare înseamnă că echipa nu e bine sudată. Din păcate.
La un moment dat, şi Marele Şef, dar şi bunul amic Nicolae Dragoş lăsau impresia – de parcă s-ar fi vorbit – că-i vorba de vreo glumiţă. „Lasă-l dom’le, că vine el înapoi!”, afirmau senini amândoi. Şi dacă nu vine?
Culmea plinătăţii de sine am simţit-o abia atunci când Marele Şef zicea, mulţumit de El, că şi domnia sa va pleca, în pensie, la Bucureşti, peste doi ani, când îşi şi va termina feciorul casa. Şi atunci va fi regretat. Inclusiv de detractori. Măi să vezi! Nu cumva la fel gândeşte şi Traian Băsescu?
În încheiere, să mai amintesc un dicton al marelui om de stat francez – generalul Charles de Gaulle: „E plin mormântul de oameni de neînlocuit”.
Ion Predoşanu
