Dreptatea e o floare rară, dar s-ar impune a fi una şi aceeaşi pentru toţi. N-am ştiinţă despre existenţa unor torţionari în Gorj, deşi nu exclud din start contrariul. În schimb, despre victimele comunismului şi, bineînţeles, ale torţionarilor se pot scrie cărţi întregi. (Îi mai ţin minte pe Mihai Tabacu din Peştişani, cu domiciliu forţat la Iaşi, într-o comună, după eliberarea din 1964, ori C. Brâncuşi din Arcani. Ambii dispăruţi). Şi unele cărţi chiar se scriu şi apar. Mai zilele trecute s-a lansat una dintre ele, avându-l ca autor pe Sergiu Mischie, acum bucureştean, cu obârşii din Hobiţa marelui Brâncuşi. Cartea a fost lansată şi despre ea a vorbit scriitorul şi colaboratorul Gorjeanului Ion Căpruciu, distins psiholog, poet brădicenea, de pe uliţa cu cinci poeţi, şi prozator.
Dar şi reputat publicist, ce a debutat la nici 17 ani în Gazeta Gorjului. Vreau să fac precizarea că nu am acel volum despre chinurile lui Sergiu Mischie şi ale colegilor săi, evident, n-aveam cum s-o citesc. În mare, totuşi, cunosc povestea patriotică, după cum veţi vedea, a faptelor pentru care tinerii gorjeni au pătimit. Cu vârf şi îndesat. Considerat şeful grupului, Sergiu Mischie era bătut până-şi pierdea conoştinţa iar apoi se aruncau pe el găleţi de apă ca să-şi revină. Dar ce făcuseră cei 11 minori de au ajuns doar 10(zece!) deţinuţi politci? Reţineţi, că nu ştiu cu exactitate pentru că n-am reuşit să citesc cartea document pe care o are cumnatul meu Ionel Saragea. Şi el a pătimit doi ani, din cei trei la care fusese condamnat. Împreună cu ceilalţi zece. Ce-au făcut şi de ce au fost pedepsiţi numai zece dintre ei voi povesti. Scurt, cât mai scurt.
În acele vremuri grele stalinismul domina şi România. Cei 11 absolviseră şcoala profesională din Peştişani, căpătând diplome în meseriile de forjori, adică fierari, şi lăcătuşi mecanici. În fostul raion Târgu Jiu nu aveau unde să lucreze. Şi atunci, consăteanul Ion Blendea, zis Ciocoiu, care avea o funcţie în administraţia fostelor Fabrici ale lui Malaxa, devenite Uzinele „23August” din Bucureşti, i-a luat cu domnia sa şi le-a găsit la fiecare slujbă în capitală. Trudeau la uzină şi locuiau la un cămin de nefamilişti. Prin anul 1953, când s-a petrecut necazul lor, aveau câte 16 şi 17 ani. Copii ce nu cunoşteau viaţa Bucureştilor, iar duminica rămâneau la cămin. Ca oamenii, discutau şi ei. Iar unul, cu talent la desen, a întocmit o hartă a României Mari. Cu Basarabia şi Bucovina, iar Dobrogea şi Cadrilaterul păreau ca ugerul unei vaci. Şi-or mai fi dat cu părerea şi alţii, desenul completându-se cu o viperă ce sugea din vaca numită România Mare. Din coada viperei ieşea un fel de US. Cu gândul la Uniunea Sovietică biruitoare, ce sugea realmente toate bogăţiile ţărişoarei noastre numită, pe atunci, Republica Populară Română. Un altul a avut ideea ca la defilarea de 23 August să aplice pe toate tramvaiele, autobuzele şi troleibuzele o ştampilă cu acea hartă. Au tăiat contururile hărţii României Mari cu vipera Uniunea Sovietică în linoleu, au făcut rost de var sau vopsea – repet, nu ştiu toate detaliile -, iar în fatidica dimineaţă de 23 August 1953 şi-au executat planul cu minuţiozitate, înainte de ora 3 dimineaţa. Securitatea fusese prinsă pe picior greşit. Totuşi, nu peste multă vreme, zece dintre ei au fost arestaţi. Şi duşi în beciuruile Securităţii de pe strada Uranus, parcă, unde-au fost bătuţi crunt. Al unsprezecelea – un Iuda – turnase! Prinşi şi condamnaţi la câte trei ani închisoare, cei mai mulţi dintre ei, şi-au ispăşit pedepsele. Vreo trei săptămâni au stat în aceeaşi celulă cu Corneliu Coposu. Seniorul, cum i se spunea după Marea Învălmăşeală din decembrie ‘89. Din auzite, ştiu că pentru vârsta şi boala lui Corneliu Coposu, suferind de plămâni dacă nu mă-nşel, i se dăduse patul de jos. Iar în patul de sus, dormeau înghesuiţi Jean Blendea, de 17 ani, şi Ion Saragea, de 16. Noaptea, cei doi tineri deţinuţi politici se mai trezeau şi-l acopereau cu grijă pe Corneliu Coposu, cel care fusese secretarul liderului PNŢ, Iuliu Maniu. Ani de zile, Sergiu Mischie a fost filat de fosta Securitate. Ba chiar susţine, cu probe, că urmărirea n-a încetat nici după 1990! Într-o seară, la casa domniei sale din Hobiţa, pe care-a lăsat-o unor nepoţi, mi-a arătat un document, recuperat de la CNSAS, prin care culmea un fost camarad dădea o notă informativă despre domnia sa. Ca dovadă a inteligenţei sale, după eliberarea din 1964, Sergiu Mischie a urmat liceul la seral şi chiar a devenit inginer. Tot cu Politehnica la seral. Cu toate acestea nu l-a angajat nicio întreprindere socialistă, lucrând ca maistru instructor la un Grup Şcolar. Despre chinurile suferite în detenţie mi-a povestit acasă la Vasile Blendea, regretatul meu văr, cu care era amic. Îi cer iertare distinsului Erou al rezistenţei anticomuniste, în fapt antibolşevice, care este Sergiu Mischie, că scriu fără acceptul domniei sale. Nu-i cunosc pe toţi cei 10. Unul dintre ei, Vasile Predoşanu, tot din Peştişani, s-a prăpădit cu ani în urmă. Fapta lor ar merita o recunoaştere adevărată. Iar torţionarii pedepsiţi.
N. ROŞCA
P.S. Iuda are şi el un nume – Ion Cârstoiu. Anul 1989 l-a găsit lucrând la Biroul personal(adică la cadre) în redacţia ziarului Scînteia. După 1990 s-a aburcat, pe scara social-politică, ba în Parlamentul României ba Deputat din partea PD, ba Prefect al judeţului Argeş. Tot de la PD. Iată cum fosta Securitate şi-a protejat turnătorii, deveniţi probabil, în timp, angajaţi cu acte în regulă (N. ROŞCA)
