Născut pe 9 mai 1895, în comuna Lancrăm, județul Alba, Lucian Blaga era al nouălea copil și cel din urmă din familia lui Isidor Blaga, preot, și Ana Moga. O familie cu tradiții intelectuale. Tatăl, Isidor Blaga, înscriindu-se într-o tradiție de cultură germană, era un erudit, citea mult, îl pasionau literatura universală, filosofia, dar și matematicile, astfel că, într-o scrisoare adresată lui Mihai Beniuc, Lucian Blaga îi scria: ,,Domnule Beniuc, dacă ai fi citit numai zece la sută din cât a citit tata, ai fi un mare intelectual.” Asemenea lui Popa Tanda din nuvela lui Slavici, Isidor Blaga era un desăvârșit gospodar, priceput, îndemânatic, a adus prima batoză de treierat în sat, dând el însuși examen de mașinist, de asemenea, a cultivat plante necunoscute până atunci consătenilor. Mama, Ana Moga, care se scula în fiecare dimineață la ora 4, a fost ”tăria și salvarea familiei”, mai ales după ce tatăl lui Blaga a trecut în cele veșnice, mult prea devreme (1908), când viitorul mare poet avea doar 13 ani. Ca o curiozitate, la dorința tatălui, a preotului Isidor Blaga, numele celor nouă copii încep cu aceeași inițială, L: Letiția, Livia, Leon, Lionel, Liciniu, Longin, Lelia, Liviu și Lucian (Lulu popii).
După susținerea examenului de bacalaureat, în toamna anului 1914, Lucian Blaga se înscrie la Seminarul de la Sibiu, pentru a evita, ca și alți colegi, încorporarea în armata austro-ungară: ,,Față de împărăția al cărei cetățean tolerat mă știam nu aveam conștiința vreunei datorii. Mai precis, față de împărăție aveam conștiința că trebuie repudiat orice gest ce ar fi putut contribui într-un fel sau altul la menținerea ei.”
În octombrie 1918, Lucian Blaga se afla la Viena pentru redactarea tezei de doctorat: ”Cursurile universitare începuseră într-o atmosferă de nervozitate. Ca să-mi păstrez echilibrul în vârtejul evenimentelor, am început să lucrez la teza de doctorat.” Iată cum este descrisă atmosfera din Viena, după Primul Război Mondial: ”În împărăția austro-ungară și în Germania, simptomele de dezagregare se înmulțeau de la o zi la alta. Mânjite de sânge, simbolurile imperiale se năruiau. Studenții, care se luptaseră ani de zile pe fronturi, se întorceau la vetrele lor…” Alma Mater se înnegrea de funingimea declinului… ,,De altminteri, semnificația seculară a convulsiunilor nu ne preocupa, apropiindu-se ziua în care Transilvania va fi a noastră, scăpată de ocolul vulturului heraldic.” În vitrina unei liberări din Viena, Lucian Blaga a observat ,,afișată o hartă mare a Europei Centrale ce se descompunea chiar din ordinul împăratului”. ,,Alături atârna și-un manifest al împăratului care îngăduia în sfârșit popoarelor sale să se organizeze în state naționale.”
Pe 30 octombrie 1918, Lucian Blaga și D.D. Roşca se întorc în țară cu un tren destinat soldaților, pregătit de plecare pentru Budapesta. Sosiți cu întârziere în Capitala Ungariei, au avut șansa să revină în țară cu un tren cu destinația Arad-Brașov. Ajuns la Sebeș, află că Lionel, fratele său, ocupă postul de primar. Este alcătuit un consiliu orășenesc din intelectuali și țărani care să ia măsuri pentru prevenirea dezordinii. Evenimentele se precipită. Lucian Blaga se bucură din plin de intrarea trupelor române în Transilvania, disperă la începutul retragerilor (,,Se sfărâmă ceva în osatura mea sufletească”), dar, când visul unirii e pe cale de a se realiza, participă cu entuziasm la desfășurarea evenimentelor.
În scrisorile din perioada unirii Ardealului cu Țara, Lucian Blaga își exprimă deplina satisfacție, trăiește o stare de beatitudine, jubilează: ,,Sunt aproape nebun de fericire, îi comunică într-o scrisoare Corneliei Brediceanu. Pretutindeni revoluție… Sfatul național se va constitui. De asemenea și garde (gărzi) naționale.” În scrisoarea din 12.XI.1981, adresată tot Corneliei, îi scria: ,,Poți fi liniștită. Ardealul e al nostru. Mișcarea e pe-aici mare, dar haotică. Sunt garde (gărzi) naționale pretutindeni. Azi după-amiază voi ține o vorbire pentru ca gardiștii să depună jurământul sfatului național român.” Din altă scrisoare datată 21.XI.1918, aflăm despre o nouă cuvântare: ,,Ieri am fost la o adunare națională în Vinț… Am ținut o vorbire, pregătind poporul pentru marea adunare a întregului Ardeal, ce se va ține la Alba- Iulia. Unirea românilor într-un singur stat a fost obiectul acelei vorbiri.” În scrisoarea din 2 decembrie 1918, se exprimă într-un stil solemn: ,,Săvârșitu-s-a Unirea. Ieri am fost la Alba-Iulia.”
Participarea lui Lucian Blaga, însoţit de fratele său, Lionel, la Alba-Iulia, pe data de 1 Decembrie 1918, este evocată pe larg în scrierea sa postumă, „Hornicul şi cântecul vârstelor”, scrisă în 1946 şi tipărită în 1965, ediţie îngrijită şi Cuvânt-înainte de George Ivaşcu, Editura Tineretului, Bucureşti. Evocarea acestui deosebit de însemnat eveniment istoric din viaţa românilor o întâlnim în capitolul XLIII. Iată câteva fragmente: „Pentru marea, istorică Adunare Naţională de la Alba-Iulia, unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mamă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineaţa zilei de 1 Decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba-Iulia (spre Bălgrad), cum îi spuneam noi, cu vechiul nume, pe jos şi cu căruţele”. În timp ce Lionel a ocupat un loc în sala adunării, fiind în delegaţie, Lucian Blaga a avut avantajul de a „colinda din loc în loc toată ziua pe câmpul unde se adună poporul…”. „Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau ici-acolo tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei”. ,,În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună. Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu, ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt timp, cu toate că n-am făcut decât să participăm tăcuţi şi insignifianţi la un act ce se realiza prin puterea destinului…” ,,Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, Tata își dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roților pătrundea desigur până la el și-i cutremura oasele.” ,,Ah, dacă ar ști Tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu, întorcând capul spre crucea din cimitir.” ,,Când dăm să ieșim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neașteptat, în noapte, un strigăt de copil: ,,Trăiască România dodoloață!” (acest ,,dodoloț” era în Lancrăm cuvântul curent pentru ,,rotund”).
Apariția volumului de debut ,,Poemele Luminii” (1919) al lui Lucian Blaga reprezintă un moment de seamă în poezia românească de după război, precum romanul ,,Ion” de Liviu Rebreanu, inspirat din viața Ardealului. Apărut inițial într-un ziar, ”Glasul Bucovinei”, cu o prezentare elogioasă din partea prestigiosului lingvist Sextil Puşcariu, debutul editorial al lui Lucian Blaga a fost salutat cu exaltare, la apariția în volum, de Nicolae Iorga: ,,Din Ardeal ne vin foarte frumoasele versuri ale d-lui Lucian Blaga. (…) Nu sunt poeme și nu lumina e ce stăpânește. Sunt bucăți de suflet, prinse sincer în fiecare clipă și redate cu o superioară muzicalitate în versuri, care, frânte, cum sunt, se mlădie împreună cu mișcările sufletești înseși.” (…) E aici un tânăr care întinde brațe de energie către tainele lumii. (…) Pierdem zilnic atâtea forțe. E o mare bucurie când vedem cum din fondul binecuvântat al neamului, răsar totuşi altele pentru a le înlocui…” „În rândurile rărite îngrijorător ale cântăreţilor simţirii noastre, fii binevenit, tinere Ardelean!” (Nicolae Iorga, „Rânduri pentru un tânăr”, în „Neamul Românesc”, 1 mai 1919). Într-adevăr, în al doilea deceniu al secolului trecut, şi-au găsit sfârşitul mai mulţi scriitori: I.L.Caragiale (1912), Panait Cerna (1913), Şt. O. Iosif (1913), Titu Maiorescu (1917), George Coşbuc (1918), Barbu Ştefănescu-Delavrancea (1918) şi Al. Macedonski (1920).
Poetul reprezentativ al Ardealului după Marea Unire este Lucian Blaga. Presentimentul unui nou război îi trezeşte amintirea Primului Război Mondial, în poemul „1917”. Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a fost resimţit ca un început de stingere a lumii în poezia „1939”: „Îi este pustiului sete /De sfinţi şi de rouă./O mie nouă sute treizeci şi nouă!/An fără rouă./De semenii noştri,/de aşezăminte,/ De-abia ne aducem/Prin timpuri aminte.” Expresia spaimei e subliniată în bocet: „Creşte pustiul vai nouă!/Nici sfinţi şi nici rouă./O, semeni şi-aşezăminte,/vai nouă, vai nouă!/” („1939”).
După dictatul de la Viena (1940), nordul Transilvaniei ne este răpit. Universitatea se mută la Sibiu. Poetul trăiește sentimentul tragic al existenței datorat istoriei care, în parte, se repetă: ”Din destrămări și negură m-adun.” Ocuparea țării pentru un timp, lipsirea de patrie e deplânsă mai ales în ciclul de poezii cu titlul ”Vârsta de fier”, 1940-1944: ,,Timp fără patrie: râu fără ape, / secetă-n albie, și subt pleoape. / Timp fără patrie: inimi învinse, / vârste nerodnice, cugete stinse. / Timp fără patrie: sură poveste /, vuiet de cetină neagră pe creste. / Timp fără patrie: țarini ne-ntoarse, / zboruri defuncte și suflete arse….” (poezia ,,Timp fără patrie”). Deploră ocuparea țării și în poezia ,,Cântec despre regele Ion”; ,,Avem același nume, tu și eu, / că-i iarnă sau că-i primăvară – / ne cheamă azi pe toţi la fel: / Ion fără de țară. ,,Lamentația atinge paroxismul: ,,Stelele, ce-i drept, mai sunt deasupra toate, /dar Dumnezeu ne trece sub tăcere./Tenebrele n-au capăt, lumina n-are înviere. / Inima mea – e-o carte care arde, / un bocet în mijlocul Patriei” (,,Inima mea în anul 1940”). Poet, dramaturg, eseist, filosof, traducător și diplomat, Lucian Blaga se înscrie în pleiada oamenilor iluștri din țara noastră. D. I. Suchianu, prezent la Sibiu, trecând prin Dumbrava Sibiului, cineva i-a zis: ,,Pe aici se plimba Lucian Blaga de mână cu Dumnezeu.” D. I. Suchianu i-a răspuns: ,,Și Dumnezeu e mândru că se plimbă de mână cu Lucian Blaga.”
Constantin E. Ungureanu
