Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al celor două Principate unite, Moldova și Țara Românească, în 1859, a fost de bun augur. Ajutat de o pleiadă de oameni mari de stat, noul domnitor avea să înfăptuiască reforme fundamentale, neîntârziind să se vadă roadele Unirii, dar, ca urmare a unor convulsii cauzate de poftele unor politicieni inconștienți de a accede la tron, Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice. În situația acestor confruntări și frământări, se impunea înălțarea la domnie a unei dinastii străine.Prin tânărul Principe Carol I de Hohenzolern se ivea omul providențial care să înalțe România. Proclamat ca domn la 10 mai 1866, în urma plebiscitului, Carol I pășea într-o țară cu totul străină de El, fără a cunoaște obiceiurile, aspirațiile și nici pe bărbații ei politici, tânărul domnitor avea o grea misiune de îndeplinit. Și-a început domnia cu elaborarea unei Constituții. O primă și însemnată cucerire este neatârnarea țării, în urma Războiului de Independență (1877-1878). Domnitorul Carol, luând comanda supremă a oștirii sale, apoi a oștirilor aliate ruso-române, în jurul Plevnei, s-a bazat pe deplina credință și vitejie a ostașului român. Doamna Elisabeta, soția lui Carol I, acorda părinteasca îngrijire acelora care își jertfiseră viața, fiind răniți. În urma acestei mari victorii, Carol I a primit titlul de Rege al României (1881), întâiul Rege al românilor (Carol I).La 40 de ani de la urcarea pe tron, ca domn al principatelor Unite, în 1906, Regele Carol I afirma: ,,Mă simt fericit și mândru că am răspuns acum 40 de ani la chemarea românilor, primind nobila, dar greaua sarcină de a închina puterile mele la îndeplinirea aspirațiilor lor”. ”Binecuvântată și rodnică a fost această epocă de renaștere a României.”Progrese incontestabile s-au obținut și în învățământul românesc. Dacă în 1864, când a fost promulgată Legea învățământului obligatoriu, erau 1988 de școli primare rurale și 165 urbane, după 42 de ani, în 1906, se aflau 3832 de școli rurale și 390 urbane, prin urmare numărul lor aproape că s-a dublat, cu toate că numai 50 % din copii urmau școala primară.Regele Carol I a dat exemplu prin înființări de școli pe Domeniul Coroanei, a înființat Școala Normală Carol I, Fundațiunea Carol I, a fost întemeietorul și protectorul Academiei Române, a fost inițiatorul alcătuirii unui mare dicționar al limbii române. Cugetările Regelui Carol I privind educația, școala, învățământul în general și armata îl situează în rândul pedagogilor. Adresându-se armatei printr-un ,,Înalt ordin de zi”, suveranul prezintă normele raționale ale pedepselor pentru înfăptuirea disciplinei și sfaturi privind scopul urmărit în școală, în genere: ,,Doresc ca pedepsele să se aplice cu cea mai mare cumpăneală și judecată, în mod progresiv și având de țintă îndreptarea.” ,,Vă îndemn din nou a conlucra cu mine pentru ca lovirea să dispară din armată. Reamintiți gradelor inferioare că cel care lovește dovedește că este lipsit de alte mijloace pentru educațiunea soldatului, că nu merită, prin urmare, gradul său; iar ofițerilor, că este contra demnității lor de a întrebuința mijloace care nu ridică moralul soldatului, ci apasă asupra lui. Reamintiți-le că ei nu au numai datoria de a da soldatului, într-un interval de timp, o câtime de cunoștințe teoretice și practice, ci că trebuie să ridicăm pe omul necult mai sus, prin propria noastră purtare și influență asupra lui.” Reținem câteva importante principii pedagogice privitoare la scopul studiilor și al școlii:,,În privința examenelor și studiilor de orice categorie, doresc ca țelul să fie mai mult dezvoltarea dreptei judecăți decât încordarea nemăsurată a memoriei.” ”În cazărmi, ca şi în școli, trebuie ca, pe lângă dobândirea unor cunoștințe pozitive, munca principală să fie îndreptată spre formarea și dezvoltarea caracterului tânărului român, adică spre formarea și dezvoltarea unei judecăți, a unor voințe și unor apucături, dominate de simțul datoriei și al ordinei”. Regele Carol I a fost o personalitate care corespundea superiorității rangului său oficial printre oameni. Personalitate complexă, era privită din mai multe puncte de vedere. Ostașul îi admira istețimea strategului și curajul eroului pe câmpul de luptă, în Războiul de Independență (1877-1878). Omul politic era încântat de virtuțile Sale de adevărat bărbat de stat, ce cunoaște trecutul, înțelege prezentul și presimte viitorul, ,,energic, fără violență”, ,,blând, fără slăbiciune”, un om care înțelegea ,,mecanica vieții sociale”, în stare să ia cele mai înțelepte decizii la timpul potrivit. Ca pedagog, trebuie privit în dublă ipostază: teoretician și educator practic. În 13 mai 1906, adresându-se corpului didactic de la înălțimea tronului, Regele Carol I a spus: ,,Plină de grea răspundere este, prin urmare, chemarea, deoarece generația de mâine este opera voastră. Pregătiți-ne, dar, bărbați cu iubirea de țară, cu sufletul curat și cu voința îndreptată spre muncă conștiincioasă și folositoare! Nu uitați că, în primul rând, caracterele mai mult decât talentele hotărăsc soarta popoarelor și că forța morală numai le poate apăra de învingere și nimicire”. Cu ocazia inaugurării mărețului palat al Universității ieșene, adresându-se profesorimii universitare și oficialilor politici, Carol I evidențiază rolul culturii în propășirea României: ,,Nu numai cu numărul soldaților și cu dezvoltarea vieții economice se măsoară astăzi puterea statelor. Un factor de căpetenie și poate cel mai însemnat este gradul de cultură. O direcțiune sănătoasă și națională a înaltelor studii ce urmăresc la Universitate este dar condiția neapărată a adevăratei propășiri”.În concepția Suveranului despre viață și fericire, împlinirea datoriei reprezintă o condiție sine qua non. În privința aceasta, Regele Carol I era un kantian practic. ,,Să ne facem datoria, îmi voi face datoria, faceți-vă datoria” sunt formule frecvente în limbajul Suveranului nostru. La 10 mai 1866, urcându-se pe tron, punea mai presus de toate împlinirea datoriei: ,,Singur numai Dumnezeu poate ști ceea ce viitorul păstrează patriei noastre. Din parte-ne, să ne mulțumim a ne face datoria.” Într-una din cele mai concise cugetări, regina-poetă, Elisabeta, se exprimă astfel:
”Nu există decât o fericire: Datoria.
Nu există decât o mângâiere: Munca.
Nu există decât o plăcere: Frumosul.”
Necesitatea categorică și necondiționată a împlinirii datoriei își află ajutorul și ocrotirea metafizică în deviza ,,Nihil sine Deo” (lat. Nimic fără Dumnezeu). ,,Întrupare vie a datoriei”, înțeleptul Suveran situează în știința educației, pe primul loc, exemplul viu. ,,Exemplul viu – afirmă A. W. Diesterweg – are o influență mai puternică decât teoria și învățământul”. De aceea, personalitatea educatorului are un rol decisiv în înfăptuirea operei educative.
Regele Carol a fost într-adevăr un exemplu viu, un model care se ridica la înălțimea rangului său social. Munca intensă, neîntreruptă și sistematică, metodic organizată, după un plan bine gândit, cu ținte clare este un deziderat pentru Suveran. Concepției Sale despre muncă i se potrivește îndemnul și sfatul lingvistului și filosofului francez Maximilien Emile Littré, stipulate în prefața monumentalului Dicționar al limbii franceze: ,,Să-ți faci un plan de lucru, ca și cum ar fi să trăiești o eternitate, ca să-l îndeplinești; și să lucrezi la îndeplinirea lui cu atâta sârguință, ca și cum ar fi să mori mâine!” Munca trebuie însoțită permanent de economii, o dovadă de respect față de eforturile depuse de semeni. O însușire a Regelui Carol I era, în viața publică, exactitudinea, punctualitatea, dovedindu-se a fi un demn și credincios urmaș al filosofului Kant. Întârzierea de la ora fixată ar fi produs panică, atât de exigent era cu respectarea programului propus, cu o precizie de ceasornic.Domeniile Coroanei reprezentau un exemplu concret de cultivare rațională a pământului. Plecând de la ideea că ,,așezarea educației mulțimii” în prim-plan este condiția unui democratism sănătos, a pus accent pe dezvoltarea învățământului de toate gradele. Domnitorul Carol a creat prima școală normală de învățători, Școala Normală Carol I. A luat ființă ”Fundațiunea universitară Carol I. ” Era o mândrie pentru Academia Română a-l avea ca membru activ pe Regele Carol I. Distins în viața politică, diplomatică, culturală și economică a țării noastre, istoria l-a așezat alături de marii noștri voievozi. Întâiul Rege al României, Carol I, a fost un adevărat bărbat de stat, un foarte bun cârmuitor al țării, a știut să mențină echilibrul dintre partidele politice și a dus o politică externă înțeleaptă, în favoarea poporului român. În Testamentul Său din 14/27 februarie 1899, Regele Carol I notează: ”Zi și noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziție vrednică între statele europene, m-am silit ca simțământul religios să fie ridicat și dezvoltat în toate straturile societății…” Regretăm că în timpul lui Carol I s-au petrecut evenimentele dramatice din 1907. Regele Carol I, devenit român și nu născut, a izbutit să înalțe România în rândul statelor europene, pe când politicienii postdecembriști au reușit performanța să situeze România în coada Europei. Regele Carol I, devenit român, a înălțat demnitatea poporului român în rândul popoarelor europene, dimpotrivă, politicienii din urmă, născuți români, au lovit puternic în demnitatea românilor. Regele Carol I era călăuzit de formula ”Tot pentru țară, Nimic pentru mine”, stipulată în testament și transmisă și succesorului Său la tron, lui Ferdinand, în timp ce politicienii de după acel Decembrie sângeros, în mare parte, au aplicat formula ,,Nimic pentru țară, / Tot pentru noi. ” Regele Carol I îl avea pe Dumnezeu pictat în sufletul său, după deviza ”Nihil sine Deo” (lat. ”Nimic fără Dumnezeu”), politicienii de după ’89 n-au avut și nu au nici un Dumnezeu, poate convențional și fariseic. În concluzie, întâiul Rege al României a fost un patriot și un înțelept.
Constantin E. Ungureanu
