Emil Rebreanu, fratele celebrului romancier este, parțial, prototipul personajului principal din romanul „Pădurea spânzuraților” (1922). Este al cincilea copil din familia învățătorului Vasile Rebreanu, o familie prolifică, numărând 14 copii, primul născut fiind Liviu Rebreanu (1885). S-a născut la 17 decembrie 1891, în localitatea Maieru, pe Valea Someșului, lângă Rodna Veche, unde Vasile Rebreanu, tatăl, era numit învățător, în anul școlar 1888/1889. Clasele primare le urmează la Prislop și Năsăud, iar liceul la Năsăud, Bistrița, Turda și Șimleul Silvaniei. Încă din timpul școlii, îl ajută pe tatăl său pentru întreținerea familiei. Ocupă funcții mărunte, de funcționar în Garda financiară și ajutor de notar în mai multe localități.
Dorința lui Emil este să ajungă la București, ca fratele său, Liviu, căruia îi cere sprijinul, pentru a urma medicina: „Trebuie să-ți declar, iubite frate, că toată silința mi-oi pune-o în studiul medicinei și-ți voi arăta rezultatele cele mai frumoase posibile… Cu literatura încă mă ocup și încă foarte mult… Și eu scriu poezii, nuvele, frânturi de teatru”. Autoritățile nu-i eliberează actele necesare obținerii pașaportului, neprimind nici sprijinul necesar din partea fratelui. Supărat că n-a găsit înțelegere din partea lui Liviu, „își varsă amarul în scrisori adresate surorilor sale, Livia și Miți”! Între timp, se înscrie ca student la Facultatea de Drept a Universității Maghiare din Cluj.
Pe 28 iulie 1914 izbucnește Primul Război Mondial, așa că visul lui Emil Rebreanu de a trece munții s-a spulberat. În august 1914, merge voluntar în armată, urmează cursurile Școlii Militare din Târgu-Mureș, obținând titlul de cadet. Pleacă pe front în Galiția unde este rănit, ajunge la Spitalul din Sighetu – Marmației. În decembrie 1915, din nou pe front, în Italia. În această perioadă, trimite peste 100 de scrisori familiei, îndeosebi mamei sale, fraților Livia și Liviu, comunicând vești de pe front, ca de exemplu, despre distrugerea reflectorului. O parte din leafă o trimite, pentru întreținere, familiei. Una dintre cele mai pesimiste scrisori este trimisă surorii sale, Livia, la data de 10 martie 1916, din care cităm: „Mi s-a schimbat adresa, mi s-a schimbat sufletul și aș vrea să nu mai fiu! Veți vedea și veți ști voi toți într-o zi că eu nu mai sunt. Sunt slab, mizerabil, pentru că nu pot face ce voiesc. Nu întreba motivul, nu întreba de ce mă mănâncă dorul după voi, ori după moarte! … am rămas fără trecut și fără viitor și fără căpătâi. Atât… M-am săturat de toate și de viață!”
După ce România declară război Austro-Ungariei, Emil Rebreanu este strămutat pe frontul românesc, aproape de Gheorghieni, apoi la Ghimeș. În ianuarie 1917, pleacă într-un scurt concediu la Năsăud. Revenit pe frontul românesc, este suspectat de către șefii comandamentului că ar pune la cale o explozie la depozitul de muniții și ar dezerta, de aceea, i se stabilește domiciliul la infirmeria brigăzii. Îi este arestată ordonanța, fără a se cunoaște motivele, iar după câteva luni de arest, este retrimisă pe front. Emil Rebreanu părăsește infirmeria brigăzii de honvezi pedeştri, încearcă să dezerteze, dar este prins aproape de graniță și arestat. După trei zile de detenție, acuzat de dezertare și spionaj, este condamnat la moarte printr-o sentință semnată de generalul Karg. În ziua de 14 mai, orele 22, la lumina torțelor, Emil Rebreanu este spânzurat, lemnul spânzurătorii este retezat, spre a se pierde urmele, bineînțeles, fără a i se pune o cruce. În acest fel, n-a avut parte cel puțin de veșnica odihnă în cimitirul satului. Ultima sa dorință, fără a i se îndeplini, a fost să fie înmormântat dincolo de munte şi de pârâul care fusese graniță, în vechiul pământ românesc, cu toate că Ardealul e tot pământ românesc, dar, vremelnic, sub ocupație străină.
Mult timp a fost așteptat de familie, fără să știe ce s-a întâmplat! Liviu Rebreanu, de asemenea, află târziu despre sinistra veste, de la un prieten din copilărie, astfel că pe 20 mai 1920, pleacă împreună cu soția pe meleagurile unde Emil și-a trăit ultimele zile. Cu multă greutate, află mormântul lui Emil, locul a fost curățat, îngrădit și îngrijit. A pus o cruce de lemn de brad, pe care a scris cu vopsea neagră: Eroul Emil Rebreanu, născut la 17 decembrie 1891, mort la 14 mai 1917.
Ab initio, facem precizarea că proiectul romanului „Pădurea spânzuraților” și cele dintâi încercări de redactare sunt anterioare aflării despre sfârșitul tragic al lui Emil. „Pădurea spânzuraților”, afirmă autorul, s-a născut dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o un prieten la sfârșitul anului 1918. Sub impresia fotografiei cu cehii spânzurați, m-am hotărât să reiau eroul meu din „Catastrofa” pentru un roman care să se cheme „Pădurea spânzuraților”. În versiunea definitivă a romanului, mai ales în cartea a patra, Rebreanu se folosește de indicii concrete, reale: informații obținute din deplasarea la fața locului, acolo unde a fost spânzurat Emil, la data amintită mai sus. Angajat deja în scrierea romanului, groaznica veste despre supliciul fratelui i-a întunecat și sufletul, și mintea, și condeiul: „Am început romanul de vreo patru ori, câte treizeci până la cincizeci de pagini. Simțeam însă că n-am găsit ritmul, nici atmosfera. Mă înverșunam în fiecare noapte și lucrul era în zadar. În schimb, în vreme ce scriam, în liniștea apăsată, am început să percep niște bătăi ușoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam întunericul. Nu era nimeni și nimic. Când însă bătăile acestea misterioase s-au repetat nopți de-a rândul, insistent, fiindcă sunt, repet, credincios și superstițios, mi-am zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creștinească ce nu i-a fost desigur acordată”.
La 2 octombrie 1921, Liviu Rebreanu și soția sa, Fanny, revin la Ghimeș, pentru a îndeplini ultimele dorințe ale lui Emil, procedând la deshumarea și înmormântarea creștinească a fratelui, dincolo de munte şi de pârâu, la Palanca. L-a cunoscut pe preotul care i-a fost prieten, căruia i s-a interzis să-l însoțească la moarte. Primarul îi dăruise șapca lui fără cozoroc, o cunoscuse pe Ilona, o fată de țăran sprintenă și frumușică, la care a găsit niște „răvășele” (scrisori, bilete). „Și de-atunci am putut scrie liniștit «Pădurea spânzuraților». Au încetat bătăile misterioase în geam, am găsit un început care m-a mulțumit și o semnificație pentru eroul romanului”.
Se știe că lui Liviu Rebreanu, un creator trudnic și nocturn, îi era greu până începea prima frază.
„Fără tragedia fratelui meu, declara Liviu Rebreanu, «Pădurea spânzuraților» n-ar fi ieșit deloc sau ar fi avut înfățișare anemică, livrescă, precum au toate cărțile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie și înviorătoare pe care numai experiența vieții o zămislește în sufletul creatorului”. De aici înțelegem și mai bine raportul dintre realitate și ficțiune.
Scriitorul ne asigură că Apostol Bologa „n-are nimic din fratele meu. Poate câteva trăsături exterioare și unele momente de exaltare”. Mărturisește că în Apostol Bologa a vrut să sintetizeze „prototipul” propriei sale generații. „Șovăielile lui Apostol Bologa sunt șovăielile noastre ale tuturora ca și zbuciumările lui”. „Fără sacrificiul fratelui meu, n-aș fi realizat o operă atât de convingătoare”.
„Liviu Rebreanu și-a zidit propriul frate în construcția pe care a intitulat-o «Pădurea spânzuraților»” (Gavril Scridon).
În casa de la Prislop, se păstrează ca adevărate obiecte de cult, exprimând un sentiment de profund respect, o bucățică din lemnul spânzurătorii, cu o panglică tricoloră, porthartul său cu carnete de notițe și șapca sa militară. Toate aceste obiecte, care i-au aparținut, au o profundă semnificație în sensul că îl reprezintă pe Emil Rebreanu revenit în satul copilăriei sale, „înnobilat și aureolat ca erou reprezentativ pentru generația sa”. Faptele sale se explică prin educația primită în familie, prin educația românească, grănicerească și patriotică pe care a primit-o la Năsăud. Emil Rebreanu reprezintă conștiința superioară, aceea a apartenenței la neamul românesc, pentru care și-a riscat viața. Ulterior, Societatea „Cultul eroilor” a ridicat un monument, în amintirea eroului sublocotenent Emil Rebreanu.
Citind ultimul număr al revistei de cultură „Ateneu”, am aflat că, la inițiativa lui Dumitru Cojocaru, președintele Societății culturale „Emil Rebreanu” din Ghimeș – Palanca, a fost organizat un simpozion chiar pe 14 mai 2017, ziua împlinirii unui centenar de la moartea tragică a lui Emil Rebreanu. Acest eveniment cultural s-a bucurat de o largă participare: un grup de condeieri de la Bistrița-Năsăud, condus de Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Județene „George Coșbuc” și de președintele Societății Scriitorilor din județ, Andrei Moldovanu.
Au răspuns la chemare băcăuanii din Palanca, Moinești, Comănești, Slănic – Moldova, Bacău și câțiva harghiteni. În centrul atenției, s-a aflat un nepot al scriitorului, Ilderim Rebreanu, care a lansat două cărți: „Născut în zodia morții” și „Înfrângerea în munți”. Demne de luat în seamă sunt cuvintele rostite de primarul comunei Palanca, Adrian Palistan: „Să fim uniți, mai români, fără să fie nevoie ca, pentru aceasta, să ne jertfim viața!”.
Constantin E. Ungureanu
