Clipa bărbaţilor în istoria omenirii

După Ziua Femeii, care încheie apoteotic perioada babelor, primăvara aduce pe tapet o perioadă de masculinitate, intitulată în mod simbolic „primăvara moşilor”, care începe cum altcumva decât cu mucenicii. În istoria creştinătăţii mucenicii nu au trăsnit 44 de pahare pline cu lacrima cristi, vinul divin al sensibilităţii.

Înţelepciunea poporului a pus în antiteză babele şi moşii, specificând că feminitatea este rece, calculată şi foarte puţin entuziastă, în timp ce bărbaţii, după un chef straşnic au zile bune de mahmureală, în care tot ce mişcă în jurul lor este cald şi frumos. La încheierea perioadei se instalează astronomic şi primăvara. Dar, desigur, într-o lume misogină şi orgolioasă, bărbaţii sunt cei care îşi asumă reformele, puterile şi, până la urmă, şi pedepsele pentru ceea ce îndrăznesc să facă, cu sau fără chibzuinţă în viaţa lor şi a mulţimilor pe care le conduc. Chiar zilele acestea doi conducători arabi de parcurs istoric lung, Hosmin Mubarak şi Muamar Gadaffi, trebuie să pună punct unor preşedenţii mai lungi decât suveranitatea multor regi de pe acest pământ. Excepţiile sunt: regina Angliei, împăratul Japoniei sau sultanii Emiratelor, a căroro perioadă de domnie este greu de cuantificat politic.

De regulă, bărbaţii ajunşi la putere se încăpăţânează să mai plece, sau fac orice pentru a exploata la maxim perioadele de conducere permise de constituţii. În România trei dintre cei patru preşedinţi, Ceauşescu, Iliescu şi Băsescu, au împreună peste 40 de ani la conducerea unei naţiuni căreia nu i-au oferit prea multe momente de strălucire, ci mai degrabă momente de criză şi de suferinţă pentru popor. Să ne amintim totuşi că Nicolae Ceauşescu s-a împrumutat pentru a schimba o Românie ocupaţională, obligat fiind după aceea să producă şi marfă de proastă calitate, greu vandabilă, dar şi specialişti aproximativi.

Iliescu şi urmaşii săi au lichidat ceea ce făcuse Ceauşescu, readucând naţiunea la ocupaţia de tip pseudoagricol, în condiţiile în care foştii muncitori necalificaţi nu mai ştiu nici operaţiunile agricole ancestrale: aratul, prăşitul, cositul, sau tăiatul viei. Toţi ştiu un singur lucru, şi foarte bine: să golească cele 44 de pahare de mucenici şi să se considere victime ale regimului. Din această ipostază pot să-şi pedepsească cu vârf şi îndesat familia care îi recunoaşte drept capi mai mult datorită tradiţiei. Acelaşi sistem de abordare se practică şi în lumea politică, acolo unde conducătorii cred că îşi merită locul pe care îl ocupă întâmplător sau cu bunăvoinţa mulţimii şi de pe acel post emit judecăţi de valoare, fără să le mai verifice.

Notă! Ieri, a fost adus în Parlament Codul Muncii, o plăcintă a Puterii, prin care munca nu este reglementată, ci împiedicată să se desfăşoare normal. Noul Cod al Muncii nu mai separă valorile de deşeurile sociale, consfinţind pentru câţiva ani buni existenţa unei societăţi stricate, în care oameni neinstruiţi anesteziază spiritul naţiunii. Este normal ca naţiunea să capete un ten portocaliu, dar acesta nu este semn de sănătate, ci de boală. Regret că trebuie să începem primăvara cu o asumare ca după o petrecere necenzurată. În Europa putem defila şi în fundul gol, deoarece timp de 20 de ani străinii au aflat care sunt priceperile ş slăbiciunile noastre şi nu se mai miră cine şi în ce direcţie ne conduce.

Constantin Bunilă