Mă bucur acum când am ajuns la vârsta de 80 ani să-mi fie alături ca întotdeauna consăteanul profesor Gheorghe Călescu. În anul 1941 cu tăbliţa şi condeiul puse în săcuiul ţesut de mama mea în război, am făcut primii paşi să intru în sala de clasă a Şcolii Primare din satul meu Pocruia.
Pentru noi, elevii clasei întâi, directorul şcolii l-a numit ca învăţător pe preotul satului, Petre Ceauşu care avea şi atestatul de învăţător. Manuale pentru toate clasele au fost aduse cu o zi mai înainte de la Poşta din Tismana, iar abecedarele şi aritmeticile pentru clasa întâi erau puse pe un scaun lângă catedră. Până a se intra în clase, în curtea şcolii a fost organizată deschiderea noului an de învăţământ, unde pe scaune în faţa unei mese mari erau cadrele didactice pe care directorul şcolii a spus învăţătorii care vor fi pentru fiecare clasă. Şi odată cu noi, cu catalogul sub braţ, preotul Petre Ceauşu a intrat în sala de clasă. Şi după ce am luat loc în bănci, ni s-a spus să ne ridicăm în picioare cu faţa spre răsărit şi să repetăm după dânsul rugăciunea pe care să o spunem în fiecare zi la începutul orelor de curs.
Pe timpul acela nu era în sat grădiniţă şcolară cu educatoare şi atunci l-am cunoscut pe viitorul profesor Gheorghe Călescu, care locuia în partea de nord a satului la ultima casă din sat la o distanţă de peste 1 km până la şcoala din sat. Tatăl lui Alexandru Călescu, de profesie pădurar silvic, era preocupat şi de pictură, îndeletnicire moştenită şi de fiul său.
Şi troiţa din culmea dealului Plopi, în marginea şoselei Pocruia-Tismana, cât şi la biserica din Corobăi, unde şi dumnealui a pictat în interiorul unei biserici ce a fost prevăzut şi m-am putut bucura eu şi fiul său când veneam din satul Borăscu, de la bunul nostru coleg şi prieten profesorul Enache Sever unde am fost invitaţi la masa festivă a hramului bisericii din sat, unde ne-am bucurat şi simţit foarte bine pe terasa casei lui Sever. Şi pentru că am scris despre colegii de la Şcoala Pedagogică din Tg. Jiu, scriu în continuare că după absolvirea a patru clase la şcoala din satul meu, în anul 1945 prin Reforma Învăţământului Public au luat fiinţă Gimnaziile Unice, cum a luat fiinţă şi la Baia de Aramă unde ne-am înscris în clasa întâi de gimnaziu eu şi colegii mei absolvenţi a patru clase la Şcoala Primare din Pocruia, Călescu Gheorghe, Paraschivu Gheorghe şi Răguşitu Dumitru, gimnaziu cu trei săli de clasă, două pentru băieţi şi una pentru fete, dar fără asigurarea cazării şi servitul mesei. În Baia de Aramă spre şoseaua care duce la Ponoare, în marginea şoselei din locul numit Valea Găinii era Şcoala de Meserii cu ateliere din tâmplărie, dulgherie, rotărire şi fierărie unde elevii aveau asigurat servitul mesei şi cazarea în internatul din Dealul Dochiţii.
Eu cu colegul Gheorghe Călescu am găsit gazdă la cojocarul Sevastia Târlea care ne-a improvizat un pat din scânduri pe care a pus cojoace în loc de saltea şi ne acopeream cu o pătură veche, unde se cuibăriseră păduchi şi pureci care se hrăneau din corpul nostru de apăreau numai blânde. Gazda ne-a pretins pentru o lună de zile ca părinţii să aducă gazdei 15 kg făină de grâu, 15 kg făină de porumb, 1 kg untură de porc, 1 litru ulei din floarea soarelui, 1 kg slănină, 1 kg ceapă, 4 kg cartofi, dar şi o pasăre tăiată de cel puţin 3 kg. Colegul Călescu a plecat din primul trimestru unde erau cazaţi colegii veniţi de la Pocruia.
Din alimentele pe care le aduceau părinţii de la Pocruia consuma şi gazda că după apariţia urzicilor nu lipseau zilnic din meniul mesei. Gazda avea şi o fată care era îndrăgostită de directorul şcolii care era şi el necăsătorit, dar era bun amic al domnişoarei profesoare pentru limba franceză. Ca să se răzbune fata gazdei pe domnişoara profesoară, fata gazdei a făcut un buchet cu urzici şi m-a trimis să-l duc domnişoarei profesoare care mi-a dat cu el în cap şi m-a lăsat corigent la limba franceză.
În anul 1946, profesorul Dumitru Ciobanu din satul Godineşti a obţinut aprobarea Ministerului învăţământului şi Culturii şi a luat fiinţă Gimnaziul Unic cu clasele întâi şi a doua unde ne-am transferat toţi elevii de la Gimnaziul Unic din Baia de Aramă care eram din satele apropiate de satul Godineşti. Spaţiul pentru săli de clase şi mobilier era insuficient şi făceam cursuri în unele case nelocuite din apropierea şcolii. Pentru mine şi colegul Gheorghe Călescu, părinţii noştri au adus o bancă cu carul confecţionată de un tâmplar din Pocruia. După absolvirea Gimnaziului Unic la Godineşti, eu şi colegul Gheorghe Călescu am dat examen la Şcoala Pedagogică de Învăţători din Tg. Jiu, Gheorghe Paraschivu la liceul Tudor Vladimirescu, Dumitru Răguşitu la Liceul Industrial pentru reparaţia avioanelor din Bacău şi a fost o mare bucurie când am reuşit să le găsesc adresele foştilor colegi şi am avut o emoţionantă revedere după 60 de ani unde fiecare dintre noi ne-am spus odiseea vieţii.
Acceeaşi revedere am organizat cu bunul meu prieten şi coleg Ghiţă Câlniceanu la 50 de ani de la absolvirea Şcolii Pedagogice unde la prima revedere s-a hotărât ca în toţi anii care urmează să ne revedem în ultima sâmbătă din luna mai la fosta noastră şcoală care astăzi e Colegiu având ca director pe domnul profesor doctor Gheorghe Gorun care la fiecare revedere e în mijlocul nostru şi chiar ne-a asigurat să servim masa la cantina şcolii. Majoritatea elevilor eram la internatul şcolii unde serveam şi masa care era mai săracă datorită secetei, dar şi a datoriilor pe care era obligată să le plătească România ca pagube de război Uniunii Sovietice. Pentru asigurarea hranei suficiente o completam cu alimente aduse de la părinţi pe care le ţineam la etajul şcolii într-o sală unde aveam valizele care avea denumirea de sala de cufere, deoarece în dormitoare era interzis să avem valiza sub pat. La un control care s-a făcut la dormitoare, valizele găsite pe sub paturi au fost aruncate pe fereastră în curtea şcolii.
Eu cu colegul Gheorghe luam bilet de voie şi mai veneam distanţa de 35 km de la Pocruia mergând pe marginea şoselei cu tenişi în picioare ca să facem economie de bani ca să nu plătim la autobuzele R.A.T.A. din Autobaza de călători din Tg. Jiu. Îmi amintesc cum în toamna anului 1951, într-o duminică plecam de la Pocruia, aşa cum venisem sâmbătă seara la Pocruia mergând pe jos în dreapta şanţului de lângă şosea, unde poteca nu era pietruită şi ajungând cu colegul Gheorghe Călescu pe mica potecă a şoselei în apropiere de vârful dealului Arcani ne-a ajuns un camion încărcat cu lemne care circula încet şi l-am rugat pe şofer să ne lase să ne urcăm şi noi pe lemne şi şoferul a zis că nu, dar noi nu l-am ascultat, am fugit după maşină şi ne-am urcat sus pe lemne. Şoferul a văzut în oglinda cabinei camionului, a oprit maşina şi a coborât cu un liver în mână şi noi de frică să nu ne bată am sărit de pe lemne să fugim prin pădure şi eu am căzut pe o grămadă de balast de m-am julit la nas şi pe obraz de m-am umplut de sânge. Aşa este în societate omenească: oameni buni şi oameni răi.
Prietenia între mine şi colegul meu Gheorghe Călescu, care a urmat şi cursuri universitare, a rămas veşnică, pentru care îi sunt recunoscător pentru tot ce a făcut pentru mine. Doresc ca între toţi colegii noştri să fie aceeaşi prietenie.
Învăţător pensionar, Sandu Ciolacu
