Această monografie a Raionului Tg-Jiu a fost scrisă de către un grup restrâns de mari cărturari gorjeni, în frunte cu regretatul şi inegalabilul profesor emerit Grigore Pupăză, din Arcanii Gorjului.
Monografia respectivă, deşi a fost finalizată în anul 1964, vede lumina tiparului abia după o jumătate de veac, în anul 2014. Cartea este un foarte interesant şi complet documentar socio-cultural, economico-ştiinţific, etno-folcloric, istoric, etc., care a apărut prin grija profesorului de matematică Dan Gr. Pupăză, fiul autorului principal al acestei lucrări.
Monografia a fost împărţită de către autori în două părţi. Prima parte este compusă din şase capitole, care mai de care mai interesante şi mai atractive, capitole încărcate de un foarte mare adevăr.
Partea a doua cuprinde date esenţiale despre fostul Raion Tg-Jiu, după 23 August 1944.
Încă de la începutul consemnărilor mele despre această monografie, trebuie să amintesc faptul că atât prefaţa, cât şi postfaţa acestui amplu documentar sunt semnate de către un mare istoric român, profesorul, doctor în ştiinţe istorice, Gheorghe Nichifor, vicepreşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.
Primul capitol al cărţii, intitulat „Date generale”, ne prezintă, în mod cât se poate de real, istoricul fostului Raion Tg-Jiu, încă de la înfiinţarea acestuia prin Hotărârea Comitetului Central al P.M.R., precum şi a Consiliului de Miniştri din luna iulie 1950. În acest prim capitol, autorilor nu le-au scăpat nici cele mai mici amănunte despre clima, relieful şi istoricul Raionului. Ne sunt menţionate, de asemenea, toate comunele care au aparţinut acestui Raion, cu toate satele lor componente, inclusiv suprafaţa în hectare şi numărul de locuitori.
Cel de-al II-lea capitol ne prezintă, cu lux de amănunte, condiţiile fizico-geografice, precum şi resursele materiale ale solului şi subsolului Raionului Tg-Jiu.
Capitolul al III-lea aduce la cunoştinţa cititorilor aspectele climatice şi influenţa lor asupra agriculturii şi asupra altor ramuri economice. Semnatarii acestei cărţi menţionează în mod special că, datorită purităţii şi a temperaturii moderate a unuia dintre izvoarele Jaleşului, numit „Vâlceaua”, a fost posibilă alimentarea cu apă potabilă a oraşului Tg-Jiu, precum şi a unităţilor industriale existente în acea perioadă în oraş.
Cel de-al IV-lea capitol, intitulat în mod sugestiv „Solul”, ne prezintă principalele tipuri de vegetaţie şi întrebuinţarea acestora în domeniul medicinei şi al industriei. Capitolul se încheie cu date interesante despre populaţia Raionului.
Capitolul al V-lea este un capitol foarte interesant şi foarte bine întocmit din punct de vedere ştiinţific. El se intitulează „Scurt istoric al Raionului Tg-Jiu”, autorii scoţând în evidenţă, cu lux de amănunte, toate cercetările istorice, arheologice, socio-culturale, etno-folclorice, etc., cercetări efectuate de-a lungul timpului de către mari personalităţi ale României. Din acest capitol nu lipsesc nume celebre de cercetători din diferite domenii, precum al lui C. S. Nicolăescu-Plopşor, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Alexandru Ştefulescu, Dimitrie Onciul, Iosif Nădejde, Rădulescu Niger, Ion Conea, Dimitrie Gusti, Henry Sthal, Mihai Pop, Vasile Cărăbiş şi încă mulţi alţii.
În cadrul unei acolade, aş vrea să consemnez faptul că pe Henry Sthal, pe Mihai Pop şi pe Vasile Cărăbiş i-am cunoscut personal şi am şi colaborat cu aceste distinse personalităţi pe vremea apostolatului meu în domeniul culturii judeţului Gorj. În timpul cercetărilor pe care Domniile lor le-au efectuat în Gorj, erau însoţiţi de câte o grupă de studenţi, timp de câte două săptămâni. Cercetările la care mă refer au fost făcute în satele şi comunele de pe minunatele Văi ale Pământului şi Cerului din dreapta Soarelui, şi anume Valea Sohodolului şi Valea Jaleşului, de la izvoare până la vărsare.
Pe marele savant Henry Sthal l-am însoţit în cercetările Domniei Sale doar într-un singur an. Locuia în gazdă la profesorul de istorie din Runcu – Vasile Stănciulescu. Tot aici, au fost primiţi în gazdă, cu ani în urmă, Rădulescu Niger, Ion Conea şi Dimitrie Gusti.
Făcând o paranteză în cadrul acestei acolade, subliniez faptul că Rădulescu Niger, în timpul cercetărilor sale la Runcu, a „agăţat” pe un cleanţ de munte de deasupra Gâlciomiţei inscripţia „Dulce-i, Runcule, la tine, cum e dulce când e bine”. Gâlcomiţa era un loc aflat la întretăierea drumurilor dinspre biserică, primărie şi Căminul Cultural, unde se ţineau horile satului. Din păcate, recent, această inscripţie a dispărut. Cine să fie de vină, oare?
Am închis paranteza.
În cartea „Un prinţ prin ţara sa”, cercetătorul Ion Conea descrie picturile rupestre de pe Valea Sohodolului, din comuna Runcu, judeţul Gorj. Autorul precizează că după lespezi de piatră, întinse ca arie, sunt pictate mituri biblice, chipuri de oameni şi sfinţi, chiar şi de animale, din timpuri străvechi. Dar cine le-o fi pictat, nimeni nu ştie…
În primăvara anului 2014, m-a surprins foarte tare faptul că dintr-un perete de stâncă, datorită umidităţii excesive, s-a dislocat o lespede de piatră, în spatele căreia a apărut o pictură rupestră cu chipul Maicii Domnului. Câţiva contemporani, inclusiv unii preoţi din zonă, şi-au dat cu părerea că „aceasta este o minune dumnezeiască”.
Dar despre existenţa picturilor rupestre de pe Valea Sohodolului au mai scris şi alţi cercetători, nu numai Ion Conea, cum ar fi: Vasile Pârvan, Rădulescu Niger şi istoricul Vasile Smeu. Originar din satul Bâltişoara, comuna Runcu, Vasile Smeu, fost şef de cadre la Inspectoratul Şcolar Gorj, în cartea sa intitulată „Valea Sohodolului”, descrie cu lux de amănunte aceste picturi rupestre.
Revenind la echipele de studenţi care îl însoţeau pe Henry Sthal, m-a bucurat foarte tare faptul că dintr-o astfel de echipă a făcut parte şi un student gorjean, pe nume Vasile Gogonea, din Ţiclenii Gorjului. După terminarea studiilor universitare, avea să-mi devină coleg de serviciu şi, în acelaşi timp, subaltern la fostul Comitet pentru Cultură al judeţului Gorj. Sunt foarte mândru de ascensiunea profesională a lui Vasile Gogonea, nu numai în domeniul învăţământului şi culturii, ci mai ales în domeniul cultelor, unde s-a remarcat în mod special ca un foarte bun analist şi ca un foarte bun cunoscător al Bibliei şi al cărţilor religioase, în general, şi al istoriei creştin-ortodoxismului.
Pe marele academician Mihai Pop l-am însoţit timp de două veri, tot pe aceleaşi minunate meleaguri ale Văii Jaleşului, la Runcu, unde soţia mea, dr. Sanda Maria, era medic stomatolog, precum şi pe meleagurile Arcanilor, comuna de baştină a soţiei mele.
Aş vrea să mai adaug faptul că atât Henry Sthal, cât şi Mihai Pop mi-au acordat câte un interviu, ambele fiind încărcate de pitoresc şi aleasă înţelepciune. Interviurile respective au apărut atât în presa gorjeană din acea vreme cât şi în revista „Ramuri” din Craiova, revistă condusă pe atunci de poetul Marin Sorescu şi de prozatorul Romulus Diaconescu, originar din Bălăneştii Gorjului.
Ar fi nedrept dacă nu aş aminti faptul că atât Henry Sthal, cât şi Mihai Pop, în timpul „zăbovirii” lor prin satele şi comunele de pe Valea Sohodolului şi de pe Valea Jaleşului, s-au întâlnit de mai multe ori cu profesorul emerit şi strălucit prozator şi etno-folclorist Grigore Pupăză şi cu învăţătorul Constantin Cheznoiu, ambii arcăneni, precum şi cu inegalabilul preot Constantin Runcanu, din Runcu. Cei doi oaspeţi rămâneau profund impresionaţi de informaţiile pe care le primeau de la aceştia, dar şi de la alţi interlocutori. În continuarea acestui material, vreau să amintesc faptul că din echipa pe care o conducea Mihai Pop făcea parte şi un negru, originar din Togo. Era un tip voinic şi foarte inteligent, care cunoştea bine limba română. El trezea o mare curiozitate oamenilor din satele comunelor Runcu şi Arcani. În acea perioadă, s-a întâmplat „să plece”, mult prea devreme, spre cele veşnice, Barbu Corşoreanu, un om de bază din satul Câmpofeni, comuna Arcani. La funerariile acestuia au participat Mihai Pop împreună cu studenţii care îl însoţeau. Cea care i-a însoţit la casa decedatului, cât şi la slujba de la biserica din sat, a fost Maria C. Stoichiţescu, numită de săteni Paula lui Tican, deoarece era soţia vestitului sculptor în lemn, Vasile V. Stoichiţescu, zis Tican, din Arcani.
Ar fi nedrept dacă nu aş mai preciza, în contextul acestei acolade, că, la căpătâiul mortului, au rostit impresionante cuvântări de adio profesorul Grigore Pupăză, învăţătorul Constantin Cheznoiu şi preotul Constantin Runcanu. Cuvintele rostite i-au impresionat, până la lacrimi, pe toţi cei care l-au condus pe ultimul drum al vieţii sale pe Barbu Corşoreanu.
Îmi mai aduc aminte că domnul profesor Grigore Pupăză a vorbit şi despre cartea lui C. Brăiloiu, „Ale mortului din Gorj”, lucru care a atras şi mai mult curiozitatea celor prezenţi la înmormântare.
Am închis acolada.
Mai consemnez pentru cititorii noştri că autorii acestei monografii nu au uitat să ne vorbească, în cel de-al V-lea capitol, de repetatele popasuri pe meleagurile gorjeneşti ale scriitorilor Barbu Ştefănescu Delavrancea, Octavian Goga, George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, Grigore Alexandrescu şi, nu în ultimul rând, Mihai Eminescu, scriitori care „au trăit clipe fericite în murmurul fermecător al izvoarelor de pe istoricele plaiuri pandureşti”.
Tot din acest capitol nu lipsesc nume de mare rezonanţă istorică românească, precum cel al lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru, Ecaterina Teodoroiu ş.a.
La loc de cinste sunt aşezate numele lui Constantin Brâncuşi şi al lui Tudor Arghezi şi, tot în acest capitol, găsim interesante însemnări despre răscoalele ţărăneşti din 1907 şi despre cele două conflagraţii mondiale.
Va urma…
Ion Alexandru – Tican
