În drumul prin viaţă al celor doi mari artişti zămisliţi pe plaiuri mioritice, obişnuitul, naturalul s-au împletit cu miraculosul, cu supraomenescul.
Magul de la Hobiţa, referindu-se la propria-i viaţă ca „ succesiune de miracole”, între altele, arăta: „Am fost şi eu trimis de mic copil la pricopseală în lume. Nu mi-am pierdut legătura şi nici nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla ca un năuc pe tot globul. În timpul copilăriei am dormit în pat, în timpul adolescenţei am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii am zburat spre ceruri”.
„Povestea mea-mărturisea Enescu-începe acolo în câmpia Moldovei şi se sfârşeşte în inima Parisului. Pentru a merge din satul meu natal în marea capitală unde se sfârşeşte drumul meu, am luat o cale plină de praf, străjuită de arbori care se duc spre infinit. Era lung, desigur, acest drum.Ce scurt mi s-a părut!”
Întreaga viaţă a acestor predestinaţi a stat sub semnul unei munci şi lupte îndârjite pentru a impune un stil, o direcţie proprie în arta secolului XX.
Pentru anahoretul din Impasse Ronsin 11 a cărui deviză era «totul sau nimic», „ munca este un blestem biblic, dar numai prin ea treci toate greutăţile, prin ea te poţi apropia de împlinirea năzuinţelor gândite”.
În legătură cu această condiţie indispensabilă existenţei umane, muzicianul din Livenii Dorohoiului afirma cu olimpiană simplitate: „Sunt într-o permanentă activitate. Mulţumirea mea cea mai mare, singura mulţumire este lucrul. În ziua când am conştiinţa că mi-am făcut datoria, totul merge bine. Pentru mine viaţa fără muncă nu-şi are raţiune….Odihneşte-te de muncă prin muncă”.
Purtând în suflet firea şi aspiraţiile milenare ale poporului român aceşti mari creatori au făcut ca din rădăcinile naţionale aduse de pe plaiuri mitice, dunărene, să crească arborii falnici ai celor două arte cu conţinut general omenesc-sculptura (muzică în nemişcare) şi muzica (sculptură în desfăşurare). La baza formelor spaţiale (forme-idei) şi sonore, cele două genii au aşezat elementele fundamentale ale artei populare româneşti pe care, într-un continuu proces de căutări, stilizări şi transfigurări, au lansat-o în universalitate. Dovadă, în acest sens, stau Trigemenea de la Tg.-Jiu şi ciclul măiestrelor brâncuşiene, Oedip-ul, simfoniile, sonatele şi cvartetele enesciene.
Idealul prometeic din simfoniile lui Enescu se regăseşte în Supliciul şi Prometeul lui Brâncuşi cu rotunjirea sa îndelung şlefuită care captează razele soarelui pentru a le reda terestrului privitor.
La ambii creatori, lărgirea capacităţii de expresie se concretizează în forme arhitectonice sonore şi spaţiale vizând esenţele din care nu lipsesc ecourile mitico-legendare autohtone.
În Oedip-„ opera vieţii mele”- cum se confesa marele Enescu – viaţa, în esenţa ei, apare ca o continuă, încordată şi dureroasă luptă de la care nu te poţi eschiva şi ale cărei scurte răgazuri permit doar efemere iluzii de fericire.
Sub raportul formelor şi al tehnicilor componistice, opera Oedip, la care Enescu a meditat şi a lucrat peste un sfert de veac, este o sinteză a tuturor cuceririlor muzicale de la antic la modern, catalizator fiind geniul care concentra, transfigura şi lansa în eternitate cele mai alese însuşiri ale poporului român.
Partea cea mai însemnată a operei lui Brâncuşi atât de mult comentată şi interpretată în ţară şi în lume cuprinde şi tripticul de la Tg.-Jiu.
MASA TĂCERII cu cele l2 scaune, o masă a reculegerii şi meditaţiei de pe malul bătrânului Jiu care o salută perpetuu cu undele lui mereu tinere ce se grăbesc spre măreţul Danubiu pentru a intra în veşnicia acvatică planetară.
POARTA SĂRUTULUI care simbolizează viaţa cu împliniri şi neîmpliniri, cu suferinţe şi efemere bucurii, o poartă prin care abia ai intrat că ai şi ieşit pentru a te cununa cu…”mândra crăiasă/A lumii mireasă”. COLOANA INFINITULUI dă senzaţia uluitoare a fără sfârşitului strâns legat de un fără început sau orice început este un sfârşit la infinit şi invers, aşa cum remarca şi geniul eminescian: „Când unul pleacă, altul vine/ În astă lume a-l urma……”.
Ofrandă eroilor neamului, Ansamblul Sculptural de la Tg.-Jiu este o chemare a pământului străbun care a stârnit în demiurgul, aparent înstrăinat, o bucurie fără margini. ”Nu vă pot spune cât de fericit sunt să pot face ceva la noi în ţară!”
Cam în aceeaşi perioadă (1937-1940), chemarea copilăriei îl neliniştea şi-l fascina pe Enescu care a „sculptat” cu pana-i măiastră în forme sonore Suita III „Săteasca” şi Impresii din copilărie, lucrări programatice de o mare generalizare spirituală şi de adâncă meditaţie asupra sensului vieţii.
Dacă pentru cel care a descoperit patru-cinci motive care cârmuiesc taina lumii (sfera, oul, inelul, înălţarea) şi a creat Primul strigăt (l917), „misiunea artei este să creeze bucurie”, acea „bucurie primordială”; pentru artistul de geniu care s-a desăvârşit în „oraşul muzicii şi cel al luminilor”, a crea înseamnă „durere şi bucurie”.
Pe Constantin Brâncuşi, ivit la poalele Carpaţilor, l-a însoţit permanent un optimism funciar; el „nu credea în suferinţa creatoare”, plăcerea fiind însăşi inima artei sale. Sub tirul atâtor furtuni, curente şi tendinţe moderniste din prima jumătate a secolului al XX-lea, cei doi mari artişti au asimilat ceea ce corespundea sensibilităţii lor şi au rămas credincioşi idealurilor lor artistice şi filozofice, fără a uita un moment de mirificele locuri ale copilăriei. Spre amurgul vieţii Enescu a creat sonate, cvartete şi Simfonia de cameră pentru 12 instrumente care se constituie în propriul marş funebru asemănător Recviemului mozartian.
În aceste lucrări, melosul enescian cu substrat folcloric românesc a intrat în contrast izbitor cu intonaţiile rafinate , moderniste ale epocii, fără însă a cădea în experimente formaliste sau rătăciri şi căutări constructivist-morbide aşa cum au experimentat, fără a se impune, atonaliştii Arnold Schomberg, A. Berg, A. Webern şi alţii. Ţăranul de la Dunăre care a căutat asiduu „esenţa zborului” în acelaşi timp cu experienţele expresioniste, cubiste, constructiviste sau futuriste a rămas un artist al „primitivismului modern” datorită simplităţii derutante a formelor sale ciclice.
În independenţa şi nonconformismul lor, cei doi coloşi ai artei moderne au trasat direcţii noi în arta viitorului.
Părintele sculpturii moderne a lăsat în urma lui şi o veritabilă şcoală românească de sculptură reprezentată de un D. Paciurea, C. Mandrea, Vida Gheza, Ion Irimescu şi alţii. George Enescu este întâiul muzician care a compus muzică românească întregii lumi, a integrat intonaţia populară marii gândiri simfonice universale şi a creat şcoala românească de muzică reprezentată strălucit de muzicieni precum D. Cuclin , Ion Nona Otescu, Zeno Vancea, Dinu Lipatti, M. Negrea, Ion şi Gheorghe Dumitrescu, Sigismund Toduţă…
Format la Craiova, Bucureşti şi Paris, începând de la l8 ani, Constantin Brâncuşi a realizat peste 450 de lucrări, a expus în marile oraşe ale lumii, iar o parte din lucrările sale se află şi azi în muzeele din Europa, Asia, America, Australia etc.
Cu studii strălucite la Viena şi Paris, având la l3 ani 3 simfonii de şcoală, George Enescu a colindat lumea cu vioara şi bagheta lăsând posterităţii peste 30 de opusuri. „Dacă numărul lucrărilor mele-menţiona Enescu- este relativ restrâns, aceasta este din cauză că am vrut să dau-o spun cu toată sinceritatea şi fără fals orgoliu sau umilinţă-tot ce era mai bun în mine”.
Modeşti din cale afară, oameni de aleasă conduită civică şi rafinament artistic, aceştia erau deosebit de exigenţi în probleme de estetică şi moralişti de înaltă clasă.
Dacă aforismele lui Brâncuşi au văzut lumina tiparului, cugetările lui Enescu au rămas răspândite-se pare-prin lucrări de muzicologie şi estetică muzicală dedicate marelui compozitor.
Cu nostalgie şi durere, dar şi cu bucuria actului artistic împlinit, într-o autentică codă a vieţii şi activităţii lor creatoare, aceşti mari artişti-trăitori pe pământ străin-afirmau:
Am făcut şi eu paşi pe nisipul eternităţii. Nu mai sunt de mult al acestei lumi: sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup, mă aflu printre lucrurile esenţiale. (Constantin Brâncuşi )
Trăiesc cu amintirea îndepărtată mereu proaspătă în inima mea, a ţării mele. Ajungând la ţărm privesc oceanul vieţii, valurile se şterg în depărtare şi nu mai rămâne decât suprafaţa lucie care ca o oglindă reflectă cerul, cerul meu-muziuca. (George Enescu)
Marin I. Arcuş
