Convocarea memoriei sau exerciţii în patru timpi

Invitaţie la luciditate şi la (re)scrierea cu fapte şi documente a evenimentelor din Decembrie 1989!

Poetul, istoricul şi memorialistul Dumitru Dănău ne-a expediat un manuscris extrem de important pentru lămurirea unor episoade din vremurile tulburi ale lui decembrie 1989.

Ne vom purta cu opera domniei sale precum am face-o, ca editori, cu una literară. Localizările din Bucureşti, cu spitalul TBC, nu concordă toate cu realitatea. Cunoscându-l prea bine pe autor, nu punem nimic la îndoială. Graba de a da la tipar aceste însemnări ne împiedică să facem rost de o ilustraţie adecvată. Desigur, eu însumi cunosc o cântăreaţă de muzică populară – Angela Săftoiu, mehedinţeancă ajunsă la Bucureşti – pătrunsă pe lista celor cu acte de „revoluţionar”, deşi degetul de la picior pe care pretinde că a călcat-o un tanc are doar urmele unei muşcături de la un porc din curtea copilăriei sale. Evident, nu este un caz singular. În locul revoluţionarilor adevăraţi au pătruns – pe listele mincinoase ale revoluţionarilor, precum butada „comuniştilor ilegalişti” cu „puţini am fost, mulţi am rămas!” – destui nevolnici.

Lansăm invitaţia ca toţi aceia care cunosc cazuri sau evenimente relevante din zilele fierbinţi ale Revoluţiei să ne scrie sau să treacă pe la redacţia Gorjeanul. Sper să fim înţeleşi şi de autor şi de cititori, păstrând formula scriitoricească a distinsului col (r)Dumitru Dănău. Pe care-l mai aşteptăm şi cu alte scrieri valoroase.

Ion Predoşanu

Timpul 1

Aş fi putut zice „memorie tragică” sau „eroică”, ori de câte ori mă reîntorc la Decembrie 1989. Oricum, cred că, pe zone, autorii care au scris cel mai mult despre acest subiect sunt cei din Gorj (originari). Asta nu pentru că de aici au provenit, deopotrivă, şi eroi, şi criminali, ci întrucât cei care au consemnat – un semn de mare conştiinţă morală – au fost, într-un fel sau altul în miezul lor ori, prin recul, afectaţi nemijlocit. Într-o cronologie aleatorie trebuie menţionaţi: col(r) Ion Burlan („Sosia lui Nicolae Ceauşescu”), cadru din Direcţia Securitate şi Gardă( Direcţia a V-a); Elena – Doina Haidău („Baladă pentru Cătălin”), profesoară a cărui fiu a căzut secerat de gloanţe la Braşov; Doru Viorel Ursu („Şah-mat la România”), celebrul judecător de la Sibiu, în cazul „criminalului„ Nicu Ceauşescu; col(r) Lăpăduş Vasile („Anul Nou se naşte în sânge” – coautor), fost colonel la Consiliul Politic al M.I.; Doru Şerban („Revoluţia din Decembrie 1989 în Gorj”), Viorel Gârbaciu („Martirii gorjeni ai Revoluţiei din Decembrie ‘89 – documentar); col(r) Sorescu („Mărturii despre eroul lt.col. Dumitru Popescu – pompier); col(r) Dumitru Dănău („Culorile focului”) care, în decembrie 1989, a primit grupul de revoluţionari trimişi, la Ministerul de Interne, de Dumitru Mazilu; Grigore Cartianu („Sfârşitul Ceauşeştilor. Să mori împuşcat ca un animal sălbatic” şi, recent, „Crimele Revoluţiei – sângeroasa diversiune a KGB-iştilor din FSN”). În media – centrală şi regională – cel mai solicitat gorjean în problemă a fost, timp de 20 de ani, generalul Dan Voinea, deţinătorul încă al „monopolului” asupra multor taine în domeniu. Mărturii absolut senzaţionale s-ar putea afla de la cei zece militari în termen din Gorj, detaşaţi la cazarma din Târgovişte pe timpul procesului Ceauşeştilor.

Istoria va ratifica, în virtutea propriilor sale legi, cutremurătoarele „depoziţii” cuprinse între coperţile cărţilor amintite, ele fiind menite să nu admită „devorarea” adevărului despre Decembrie 1989 de către traficanţii de minciuni şi de către manipulatorii de meserie (sau din ignoranţă) ale acelor clipe dramatice, subiect de foc al istoriei recente. Pentru că, să nu se uite! ATUNCI, au murit (asasinaţi, sacrificaţi) peste o mie de cetăţeni ai României, de la copii până la vârstnici, indiferent de sex, etnie…

De aceea, Decembrie 1989 rămân o lună şi un an de perpetui acuzaţii fără să fie admisă – măcar moral – prescrierea acelor odioase crime.

Timpul 2

A sosit iarna şi nu l-am mai văzut de multă vreme pe gorjeanul nostru, Doru Ioncilă, participant la evenimentele la care ne referim, atât la Târgu Jiu, cât şi în Capitală, unde-a fost rănit. Din păcate, în nici o carte pe temă nu a fost menţionat, locul lui luându-l, desigur, alţii, grăbiţi să dobândească titlul de revoluţionar.

Am regăsit în vraful de documente tematice o convorbire cu Doru (23 mai 2008). Îmi cer scuze că fac referire la acest caz abia acum. Căci, iată ce îmi mărturisea acest om blajin şi mâhnit de subitul lapsus oficial, în ce-l priveşte: începând cu ziua de 22 decembrie, a luat parte la acţiunile din Târgu Jiu, desfăşurate la fabricile de pâine şi de ţigări, verificând iluminatul, apa, bazinul, constatând că zvonurile lansate nu fuseseră decât simple intoxicări. Aici, acţionase împreună cu mai mulţi tineri gorjeni. După aceea, întregul grup a plecat la Bucureşti, unde – aşa se striga la „televiziunea liberă” – intraseră în acţiune „teroriştii lui Ceauşescu”. Despre hotărâta „intrare în luptă” a tinerilor gorjeni a consemnat, operativ, ziarul „Gorjeanul”, aflat cu toată energia revoluţionară pe „baricadă”. Şeful grupului era inginerul Nicolae Untaru, tânărul Doru Ioncilă fiindu-i ajutor.

„În Capitală – menţionează Ioncilă – ne-am prezentat la Televiziunea Română unde era un adevărat măcel. De aici, am fost trimişi la staţia de metrou Ştefan cel Mare unde, de asemenea, era ceva de groază. Am organizat, pe loc, paza pe posturi. Se murea pe capete, în câteva zile fiind împuşcaţi şase băieţi.” La gura metroului, gorjeanul Ioncilă a văzut ce nu-ţi venea să crezi. Adică, ar fi văzut „cu ochii lui” nişte copii, nu din „trupele lui Ceauşescu”, proveniţi – aşa auzise el – „de la casele de copii”. Aceştia – zicea Ioncilă, pe deplin convins – erau „castraţi ca animalele”, neştiind, bietele făpturi, să facă decât „măcel”. „Ei nu aveau nevoie de femei, ci doar de distracţii, de băuturi tari şi să acţioneze, prompt, la ordin superior”. Că ceea ce afirmă prietenul meu Doru nu este cumva vreo fantasmă, ceva de domeniul oniricului, o invederează pe bază de „probe”: a prins câţiva dintre ei şi, după ce i-ar fi constrâns, revoluţionar, au declarat că fuseseră educaţi să ucidă, neştiind nici de mumă, nici de tată… Şi mai ştie cu precizia unui ceasornic faptul că respectivii bezmetici ar fi fost predaţi miliţiei din zonă.

Din halucinanta cronică a întâmplărilor de sânge, foc, zvonuri şi alte manipulări apocaliptice, memoria ionciliană mai reţine, pentru istorie, ceva ciudat: pe 28-29 decembrie ar fi constatat că din curtea spitalului TBC din Ştefan cel Mare se întindea, pe o lungime de 10 km, un tunel, iar de aici s-ar fi tras „în draci”. Şi, ca să mă convingă, adaugă: „Zău, aceasta îmi este declaraţia!” de parcă l-aş fi anchetat. În această situaţie de roman sud-american, vrând să adâncesc informaţiile în cauză, l-am întrebat pe Doru dacă a văzut, personal, vreun „castrat” în piele şi oase, asta nu pentru a anula impresia de suprarealism. Răspunsul vine pe loc: „Erau sportivi, pe costumele lor era ceva fluorescent, ca să nu se cunoască între ei. Ca să verificăm dacă nu făceau mişto de noi, i-am predat miliţiei. Aici ;;castraţii:: au mărturisit: „Ăştia suntem, puteţi să ne omorâţi, noi am acţionat potrivit ordinului!” „Castraţii” nu erau înarmaţi, cu purtau cuţite, pumnale şi substanţe toxice. Aveau vârste între 25-30 de ani. Vorbeau româneşte şi ruseşte”.

Domnul Ioncilă, acest om blajin, acum destul de obez, fiind şi bolnav de diabet, îmi mărturiseşte că nu „bâiguie”. Şi, cum „Naşul” şi Cartianu încă nu începuseră cu descoperirile lor fulminante despre „comandourile ruseşti”, îmi venea greu să-l cred. Îi autentificam cu maximă precizie doar un fapt: dezmăţul „terorist” nu a încetat, cum au afirmat asasinii cuplului dictatorial, în ziua de 25 decembrie, el continuând chiar până în ziua de Anul Nou, când la televizor se transmitea, în draci, „lambada”.

„Pe 27 decembrie – continuă încercatul revoluţionar – în zona noastră a sosit un grup de medici de la Constanţa, aducând medicamente şi truse medicale pentru Spitalul de Urgenţă. În aceste împrejurări şi ei şi noi am fost atacaţi. Rezultatul: a fost împuşcat mortal un medic, iar eu am fost rănit”. Ce-i drept, Ioncilă a primit îngrijiri medicale, după care, în ziua de 4 ianuarie 1990, a revenit la Târgu Jiu.

Aici, văzând domnul Doru Ioncilă câţi „revoluţionari” gorjeni se bucură de drepturi, unul dintre ei valid în întregime „de când l-a făcut mă-sa”, dar zice-se c-ar fi fost rănit, nu mai înţelege nimic din istorie, din justiţie şi din morala postdecembristă. Apoi, prietenul meu Doru şi-a încheiat exerciţiul de memoria la fel de blajin şi de amărât: „Asistăm, domnule, la un fel de Bau-haus(?). Eu am dat în arterită şi nimeni nu se interesează de soarta mea. Nu mă înjosesc să le cer vreun ajutor, dar aş fi vrut să meargă, lucrurile în ţară!”

Bietul om şi biata ţară, zic eu văzând un revoluţionar gorjean autentic exclus până şi din paginile cărţilor de profil. Măcar cu atâta să se fi ales şi el…

Timpul 3

Citez din „Gorjeanul”, Duminică, 21 Ianuarie 1990:

„La apelurile Televiziunii şi Radiodifuziunii către populaţia ţării de a apăra Revoluţia, mai mulţi tineri din judeţul nostru n-au pregetat să plece acolo unde a fost nevoie de ei. Redăm numele câtorva dintre cei ce au participat la apărarea Televiziunii Române Libere şi a metroului bucureştean, aşa cum ne-au fost comunicate de domnii Constantin Untaru şi Ion Băluţă, iniţiatorii minunatei acţiuni” etc… între cei 74 (75) participanţi făcea parte şi Doru Ioncilă.

Timpul 4

„Listele luptătorilor răniţi din judeţul Gorj, promovaţi de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 42_1990:” Aici sunt propuşi 24 revoluţionari. Pe locul 2 – C… Rănit – în mod real. Nu închipuit, cu acte în regulă, a fost şi Doru Ioncilă, dar el nu figurează pe această listă.

Timpul 5

Nu este timpul – dacă nu, cumva, este prea târziu – să i se facă dreptate şi autenticului revoluţionar Doru Ioncilă?

Dumitru Dănău