Am fost profesor, în judeţul Buzău, la Fundeni-Zărneşti şi la Bălăceanu. Am predat apoi franceză la Grupurile Şcolare industriale nr. 2 şi 4, din Târgu-Jiu, la Colegiul „Omenia”, la Colegiul Universităţii „Constantin Brâncuşi” ş.a.m.d.
Din 2002 sunt cadru didactic titular la aceeaşi universitate, iar în ceea ce mă priveşte cursurile şi seminariile ţinute şi la artiştii plastici, şi la sportivi, şi la filologi, şi la literaţi, dar şi la Kinetoterapeuţi ori la educatori şi învăţători, am demonstrat că în elaborarea lor am ilustrat cele patru coordonate fundamentale: creativitate, pasiune, noutate, experiment ştiinţific şi pedagogico-didactic.
S-au adunat vreo treizeci de tratate, cărţi, monografii, sinteze şi pe toate le-am oferit bibliotecilor universitare din Târgu-Jiu şi din celelalte centre importante. Le-am oferit fiindcă sunt garantat inovatoare, promovează idei şi teme de ultimă oră, sunt racordate la europenism şi europenitate, au în stil atât de necesara linie de forţă care este respectul pentru valori, grefat pe libertatea de interpretare şi pe un donchişotism de avangardă / transavangardă.
Căci, dacă interpretare nu e, nimic nu e. Indiferent dinspre ce domeniu ar veni, orice specialist trebuie să-şi asume această ars interpretandi dublată de ars amandi. Căci numai din/prin iubire se poate înţelegerea; şi numai cine are capacitatea de a înţelege dobândeşte şi priceperea reconotării înţelesurilor într-un context modificat de evoluţie ori dimpotrivă de involuţie.
Ei, vedeţi dumneavoastră, dragi cititori mari şi mici, ingenui ori pervertiţi prin cultură, un autentic profesor universitar trebuie să-şi complinească statutul cu cel de magician, poet, artist, făuritor de limbaj şi de teorii inedite, doar astfel izbutind a ţine pasul cu timpul. Aşa se face că L. Michael Hall semnează o carte despre secretele magiei. Nancy L. Van Pelt o altă carte despre secretele comunicării. Laurenţiu Şoitu: o „Pedagogie a comunicării”. Alex Mucchielli, Jean-Antoine Corbalan, Valérie Fernandez: „Teoria proceselor de comunicare”. André de Peretfi, Jean-André Legrand, Jean Boniface nişte „Tehnici de comunicare”. Viorica Aura Păuş: „Comunicare şi resurse umane”. Eu însumi, Ion Popescu-Brădiceni: o „Comunicare şi consiliere în Kinetoterapie. Aproape totul despre S.I.C.”. În fine, Bernard Rimé: „Comunicarea socială a emoţiilor” (căci afectul predomină asupra gândirii în psihologia socială), Delia Balaban: o „Comunicare mediatică” (care include şi comunicarea în masă). Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr. nişte „Perspective asupra teoriilor comunicării de masă”. Ileana Rotaru: o „Comunicare virtuală” (specifică postmodernismului). Foarte util este un dicţionar de „Concepte fundamentale din Ştiinţele comunicării şi studiile culturale” redactat de Tim O’Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery, John Fiske, prin care se oferă o nouă viziune asupra modului în care comunicarea se formează şi ne informează în viaţa socială.
Afirmaţia-mi că profesorul universitar este şi „poet”, în slujba îndeplinirii cu brio a misiunii sale, am discutat-o, de pildă, în primăvara acestui an, 2016, cu Ion Ovidiu Pânişoară, amândoi în faţa laptopului său. De altfel amândoi gândeam ca şi Ortega J. Gasset că ştiinţa e aproape poezie. Cum adică? Să-l citez în argumentaţie pe spaniol din „Idei şi credinţe”: „Pentru a afla exact ceea ce înseamnă pentru noi ideile, rolul principal în viaţă, trebuie să avem curajul de a apropia ştiinţa de poezie mai mult decât s-a îndrăznit până acum. Fără îndoială, în comparaţie cu un roman, ştiinţa pare realitatea însăşi. Dar, în comparaţie cu realitatea autentică, se vădeşte ceea ce are ştiinţa din roman – fantezie, construcţie mentală, imaginaţie, plăsmuire ş.a.m.d.” Lumile interioare sunt apanajul poeticii şi meta-poeticii, dar mai al al transpoeticii.
Am trăit într-o epocă a crimei şi a genocidului practicat de nemţi ori de ruşi, de americani şi chinezi, de japonezi şi indieni, de ISIS (islamul fundamentalist) în Siria, de nişte guvernări nenorocite în România de ieri şi de azi. Am trăit şi trăiesc crize economice, războaie, asasinate, asist disperat şi angoasat la decăderea tinerei democraţii româneşti, mă tem pentru profesia mea de acum, pentru sănătatea mea de moment, fiindcă sorţii nu-mi par favorabili, deşi eforturile mele de a corecta erorile nefaste au fost susţinute, ba chiar… obraznice. Şi am năzuit a-mi construi lumea interioară / lumile interioare, la una cu colegii mei, cu studenţii mei, dar, vai, reverberaţiile / ecourile vocii mele au părut uneori a se izbi de nişte pereţi incasabili ori chiar metalici.
Cum altfel dacă nu pe calea poeziei. Căci nu-i aşa? – cea care reprezintă instanţa ultimă e raţiunea.
Ori tocmai raţiunea se clatină pe tot globul pământesc. Iar fatalismul meu caută emoţia salvării, grefată pe o undă de regret, de ruşine că poate n-am purtat „cămaşa revoltei” până la capăt, că, slab fiind, mi-am cerut iertare, chiar nefiind eu vinovatul (inocentul apărător al unor cauze de natură culturală şi noetică / poetică) întrutotul cumva, parţial.
Dar despre ştiinţa ca poezie îmi rezerv dreptul de a reveni cu alte şi alte căderi pe gânduri, situate simultan în realitatea enigmatică şi în lumea clară a ideilor care mi-au trecut şi-mi trec, mereu prin minte şi imaginaţie.
Ceea ce pare să fie o binecuvântare, dar şi un blestem. Ceea ce mă scoate cumva în relief, „proştii sub clar de lună” acceptându-mă ca pe un ins oleacă ciudat (adică straniu). Oricum, toată viaţa am fost un tip mai degrabă solitar, independent, autoritar, adversar declarat al mediocrităţii turgescente şi omnipotente, infectând până la cadaverizare mediul în care îmi e dat să supravieţuiesc şi să respir.
Şi totuşi mi-au fost şi le-am fost alături unor universitari deosebiţi la cuget şi la suflet: George Niculescu, Dana Dănăcică, Oana Păstaie, Camelia Plăstoi, Dorel Chiriţescu, George Badea-Miss, Daniel Chivu, Vasile Fuiorea, Ion Mocioi, Sorin Purec, Livian Rădoescu ş.a. de la U. „C.B.” Târgu-Jiu.
