Despre mult lăudatul proiect european (UE) putem să constatăm astăzi doar un trist adevăr, după ce ultimii cinci ani de criză au lăsat în urmă pe bătrânul nostru continent multă inechitate şi sărăcie. Mai exact, în actuala legislatură 2009-2014 s-au înregistrat, conform statisticilor din rapoartele Comisiei Europene un număr nu mai puţin de 26 milioane de şomeri şi alte 27 de milioane de copii în stare precară, în nevoi şi sărăcie.
În plus şi o generaţie de tineri pierdută, fără încredere în viitor, o emigraţie masivă a forţei de muncă pe fondul de profundă dezamăgire şi în ciuda celor peste 400 de miliarde de euro alocate în intervenţii financiare pentru statele cu economii necompetitive şi slab dezvoltate. Dacă mai adăugăm şi reducerile fără precedent ale cheltuielilor sociale şi de consum, însoţite de măsurile de protecţionism ale ţărilor din Vestul şi Nordul Europei, atunci avem aproape complet tabloul agravant al anului 2014, din păcate destul de întunecat pentru Sudul şi Estul UE.
De altfel, tot Comisia Europeană, dar şi alte statistici confirmă a avea o UE cu două viteze, şi de aici adâncimea breşei între grupurile de state N-V/S-E, din care e suficient să luăm, pe de o parte un exemplu: Austria, Olanda, Finlanda, Luxemburg, Belgia, care, coordonându-se perfect cu cele două mari puteri – Germania şi Franţa, asigură împreună aproape toată gama exporturilor în UE, de aici reuşesc şi o balanţă comercială profitabilă, resurse importante la buget, dar şi împrumuturi externe avantajoase. De cealaltă parte, ţările din Sud şi Est – Portugalia, Grecia, Spania, chiar Italia, statele baltice, Slovacia, Cipru, România, Bulgaria etc, slab competitive şi cu economii bazate pe consum au, ca urmare, o balanţă comercială negativă, sau altfel spus, sunt împovărate de datorii.
Aşa că, privind raportul, evident că este vorba de o creştere substanţială şi nu o diminuare a diferenţelor dintre „bogaţii şi săracii” Europei, privind nivelul de dezvoltare şi gradul de sărăcire, de adâncire a discriminării şi inegalităţii pe toate segmentele pieţii socio-economice, cu precădere a forţei de muncă şi a nivelului de trai al populaţiei. Mai concret, în ultimii ani produsul intern brut a scăzut galopant în ţări precum Grecia, Irlanda, Portugalia sau în alte state periferice ale UE, mai exact între 6-22%. În acelaşi timp, în Germania, Franţa, Olanda sau Luxemburg economiile şi PIB au crescut, la fel veniturile populaţiei. Apoi, s-a adâncit falia în privinţa şomajului între ţările dezvoltate şi cele mai slab dezvoltate, mai precis pe o diferenţă medie de 17%, respectiv la 7%, iar în interiorul acestui decalaj rata tinerilor şomeri în ţări precum Grecia şi Spania a depăşit 50%. Cât despre România, numai rata şomerilor aflaţi în plată depăşeşte 7%, dar dacă am lua în calcul forţa de muncă activă, angajată în afară şi printr-o întâmplare nefericită, ar fi obligată să se reîntoarcă în ţară, atunci rata şomajului în ţara noastră ar depăşi 25%.
Între altele, Comisia Europeană recunoaşte din analizele făcute că, datorită politicilor economice greşite promovate la nivelul UE, s-a adâncit procesul de distanţare între economiile naţionale, iar perspectiva de recuperare pentru ţările din Sudul şi Estul Uniunii este incertă, dacă nu imposibilă. Şi atunci care pot fi consecinţele decât un risc ridicat de sărăcie între europeni, excluziune socială şi inegalitate între regiuni, persoane, etc. accentuându-se înapoierea economică, cât şi calitatea nivelului de trai. Or, în această privinţă România poate fi un exemplu nefericit – o economie naţională necompetitivă slab dezvoltată, iar pe de altă parte şi diferenţele de potenţial şi creşterea economică pe regiuni: Transilvania, zona Bucureşti-Ilfov/Oltenia, Moldova, Dobrogea.
În plus, dincolo de triplele viteze ale economiilor din UE, ţările oarecum temporar salvate financiar şi-au cam pierdut suveranitatea, fiind la mâna troicii – FMI, BANCA MONDIALĂ şi CE, mai ales că sunt asfixiate de împrumuturi şi datorii extrem de greu de returnat la condiţiile dure şi rigide ale creditorilor financiari. În astfel de situaţii este dificil să păstrezi echilibrul şi pacea socială, apar turbulenţele de orice fel, creşte absenteismul electoral, dar şi o ascensiune a formaţiunilor politice populiste şi de extremă dreapta (vezi alegerile europarlamentare din 25 mai a.c.). De asemenea, îngrijorează dezechilibrele demografice, emigraţia greu de controlat şi o îmbătrânire a populaţiei în ţările slab dezvoltate, între ele şi România.
Aşadar, acestea sunt, fie şi sumar prezentate, „roadele” aşa-zisului proiect european, de departe o nereuşită, care mai degrabă frânează mobilitatea resurselor umane şi materiale ale statelor membre, iar de aici gravele discrepanţe în coordonarea, dezvoltarea şi progresul acestora. Iar potrivit ultimelor sondaje de opinie, ascensiunea Euro-scepticilor şi Eurofobilor este mai mult decât evidentă. Şi între cele relatate mai sus, motivele mai sunt legate şi de faptul că însăşi instituţiile europene sunt percepute drept distante, subiectiv-responsabile şi mereu generatoare de măsuri nepopulare, fără a se întrezări a aduce şi ceva speranţe statelor membre. Cât despre Parlamentul European, avem convingerea că dispune de mai multă putere decât s-ar putea crede, pentru a reprezenta cum se cuvine interesele ţărilor integrate în Comunitatea Europeană. Din păcate a făcut prea puţin, neînţelegându-şi rolul său legislativ, ci mai degrabă, mutându-se ba la Bruxelles, ba la Strasbourg, face jocurile alianţelor de partide, printr-un circ sau carusel de orgolii şi nonsensuri, cu implicaţii şi impuneri la comandă ce ignoră sau chiar anulează voinţa populară şi de ce nu, suveranitatea unor state membre ale UE. Atunci e limpede şi de ce treburile merg aşa de prost, contribuind la ele, inclusiv birocraţia şi haosul din structurile de decizie de la Bruxelles, nu în ultimul rând politica de dictat întinsă nepermis de mult din pricina aceloraşi jocuri de culise şi adevărate „bombe” cu efect imediat sau mai întârziat în cadrul Uniunii Europene.
Vasile Irod
