Mircea Tutunaru devine, evoluează distinct, cu fiecare nouă carte, se afirmă ca poet de luat în calcul. Este un imagist panoramic, un om sensitiv trăitor „în grădina vieţii”. Dorinţa lui e să mângâie „trupul mlădios” al poeziei pe care-l vede cu „ochii minţii” (Dorinţa, p.5).
Această superbă muză are şi sânii voluptuoşi. Bine construită, cu o vădită inteligenţă tehnică, poema „Dorinţa” e o artă poetică demnă de scos din anonimat. De altfel, ca poet al Erosului, Mircea Tutunaru se exprimă convingător, în desene precise, antimetaforice programatic. Poetul se preface că descrie/ developează/ derulează mici filmuleţe decodificate cu încetinitorul. „Cafeneaua şi beizadelele” e citabilă integral, dar nu recurg la acest gest ca să nu risipesc din spaţiul rezervat cronicii despre „Perseidele” (apărută la Editura Mihai Duţescu), la Craiova, în 2016, într-un număr de 90 de pagini şi conţine 33 de texte de un lirism viguros autentic – n.m., I.P.B.).
Degustând ceaiul de mentă, po(i)etul narează (auto)ironic, dar „cu mişcări fine” precum ale acelei muze din transcendent. Citez: „Din grupul de domniţe/ una sclifosită cu lanţ de chihlimbar/ mi-aruncă pieziş o privire/ privind cu un ochi transcendental/ la fata de la bar”.
De altfel, poetul e groaznic de sincer, căci mărturiseşte apoi că e „îndrăgostit de toate femeile ca Platon de ideile sale”. El însuşi, precum Pitagora, ar vrea să le mângâie trupurile „ca pe nişte figuri teoretice”. Ar vrea să le acopere „trupurile lor cu literele din cuvintele scrise pe nisip”. Vehiculând metafora, poetul „Perseidelor” izbuteşte „exemplare” admirabile în acelaşi context de un tulburător erotism. „Toate femeile frumoase, perle din abisuri” pe care le-ar iubi „ca pe mierea grâului copt/ sub bolta înaltă a cerului” (Iubirea din vis).
Formula po(i)etică a lui Mircea Tutunaru constă într-o permanentă contrazicere a orizontului de aşteptare al cititorului – fie el şi unul abilitat hermeneutic ca mine. Şi asta e bine. Precum în acest poem holderlinian, dar compus „în decor pe mal de Jiu”, în esenţă un efort izbutit de sublimare a unei iubite cu sânii verzi „ca frunzele măslinului/ ce au vestit pacea Domnului”. Stelele ar fi şi dânsele „păsări călătoare ca şi ideile artistului/ ce-au prins viaţă în infinitul Galaxiei Brâncuşiene”.
Se poate chiar vorbi despre o consistenţă semantico-culturală a textelor proemziale ţesute de Mircea Tutunaru, un orfico-pitagoreic, dar şi un blagiano-doinaşian desigur într-un dicteu mai degrabă involuntar decât voluntar, lege specifică, oarecum curentelor avangardiste, acelea care reinventează de la gradul zero al scriiturii literatura; prin urmare, un aer inauguralist învăluie poeme precum: „Zâna florilor”, „Peţire” (o doină de sorginte folclorică), „Pasul tău” (o replică la celebra poemă nichitastănesciană).
Aşadar Mircea Tutunaru e un cetăţean al Republicii Poeziei care şi-a însuşit metoda – postmodernă şi transmodernă – de a recicla modelele uşor recognoscibile, după o relectură critică înclinând spre-o incantaţie magico-mitică, dar simultan şi înspre o rescriere apropiată cu un eroism riscant, din pricină de a fi îndrăgostit de curentele moderniste şi neomoderniste cu asupra de măsură; de pildă, în „Albastru de Voroneţ”, „Inima ta”, „Pacea”, „Sunt un copac”, „Măsura iubirii”, „Ţărâna” transpare „modelul Marin Sorescu”, abordat însă pe baza unei reoriginalizări ludicomelancolice şi autoreflexive precum în „Liniştea cuvintelor” ori pe baza unei repetiţii redundante stilistic şi a verbului mereu glorios, în ambiţia sa de a renuvela discursul liric (vezi „Lumea mea”, p.31).
Oricum închei „ştiinţific” – ca Tudor Vianu deunăzi – că poezia practicată infatigabil de Mircea Tutunaru e cântec: „Într-o vale în abis/ pe frunza pădurii a scris/ că eternitatea vieţii/ nu o au decât poeţii”; că depoziţiile sale sunt uneori memorabile, de un manolism seducător: „Mi-s cuvintele zidite/ slovele sunt tencuite” sau de un sisifism îngândurat: „Sunt sculptate sus pe stâncă/ versuri care te alintă/ iar cu dalta sunt cioplite/ doar cuvinte potrivite” ca la Tudor Arghezi desigur; că deopotrivă poezia-i e „meditaţie” în câte un catren perfect: „Când mâna mi se înmoaie/ şi distihuri nu mai scriu/ în tăcuta mea odaie/ meditez până târziu”.
Ion Popescu-Brădiceni
