Cultura

„ÉRIK SATIE – un condamnat la libertate” (II) de Mihaela Sanda Marinescu (Popescu)

 | 04 noiembrie 2012, 13:24 | 0 comentarii | 

Citind lucrarea în discuţie, ne-a interesat felul cum este înțeleasă şi tratată legătura lui Érik Satie cu sculptorul Constantin Brâncuşi (ori cu poetul Tristan Tzara), întrucât, se ştie, între cei doi a existat o legătură amicală specială, o fuziune de spiritualitate avangardist-modernistă. Brâncuşi frecventa spectacolele satiene de cabaret şi, la un moment dat, a rămas profund impresionat de drama simfonică satiană „Socrate”.

Semnatura eletronica CertDigital

În 1922, acesta va sculpta în lemn binecunoscutele lucrări „Socrate” şi „Cupa lui Socrate” (prima fiind „un buştean străpuns de gol”, un gol „cu tăceri satiene”, cealaltă, o cupă neadâncită, sugerând „un plin” al înțelepciunii socratice).
Astfel de „afinități elective”, cum ar zice Goethe, pot fi privite şi dinspre sculptor spre muzician, când acesta din urmă, având ca sugestie Coloana fără sfârşit, va compune „Paul şi Virginia”…
Mai mult decât atât, tot în 1922, când geniul lui Érik Satie strălucea în fruntea avangardei muzicale franceze, Brâncuşi va crea costumele-sculpturi, trei la număr, pentru „Gymnopediile” prietenului său, la solicitarea lui Djaghilev. Dansul „gymnepedist”, inspirat din antichitatea greacă, va fi interpretat de dansatoarea româncă Lizica Codreanu, balerină în compania „Diaghilov’s Ballets Russes”, chiar în atelierul lui Brâncuși, printre sculpturile acestuia.
Recent (mai exact, pe 16 martie 2012), în coloanele acestei publicaţii, am comentat lucrarea Doinei Lemny apărută la Paris în primăvară, „Lizica Codreanu – o dansatoare româncă în avangarda pariziană” (2012), pe coperta căreia este reprodusă fotografia făcută acesteia de însuși Brâncuși, în atelierul său din Impasse Ronsin.
Personalitatea lui Brâncuşi, în care „anticul” şi „modernul” se reflectau din plin într-o simbioză spirituală fascinantă, l-a copleşit pe muzicianul Érik Satie, socotindu-l pe artist nu numai un înțelept din categoria iniţiaţilor druizi celtici, dar chiar văzându-l drept „fratele lui Socrate” (e o temă pe care au mers apoi şi alţi cercetători ai vieţii şi statuarei brâncuşiene, români şi străini).
Iată, de pildă, câteva rânduri din scrisoarea compozitorului Satie datată 16 aprilie 1923:
„Dragă Bunule druid […] dumneata care eşti atât de bun, cel mai bun dintre oameni, ca Socrate al cărui frate sigur eşti. Nu fi trist […]. Scuipă zi şi noapte pe ticăloşi – e dreptul tău; să ştii că ai prieteni care te iubesc şi te admiră, bătrâne.”
După moartea lui Érik Satie (1 iulie 1925), Brâncuşi îi va purta o amintire nestinsă. Bolnav fiind şi el, în ultimii ani de viaţă, sculptorul ofta adeseori după bunul său prieten cu cuvintele: „Satie, de ce nu eşti aici?” (conform mărturisirii legatarilor universali orânduiţi de artist, soţii Alexandru Istrati şi Natalia Dumitrescu).
Această relaţie de prietenie şi de reciprocă stimulare creatoare – deşi amintită în doar vreo 2-3 pagini – ar putea fi urmărită într-o lucrare mai amplă, interdisciplinară, de sine stătătoare, ceea ce îi sugerăm autoarei, bună cunoscătoare a operei şi trăitoare în „oraşul lui Brâncuşi”…
Să amintim şi prietenia lui Érik Satie cu marele poet Tristan Tzara, român evreu originar din Moinești-Bacău, cofondator al dadaismului, revoluționând prin surrealismul său artele plastice și literatura. Sau interesul manifestat de compozitorul francez faţă de muzica lăutărească românească („laoutars roumains”). Iată diferite elemente care îndreptățesc o abordare mai amănunțită a legăturilor compozitorului francez avangardist cu spiritualitatea şi cultura românească…
„Erik Satie – un condamnat la libertate” este o lucrare de largă informaţie ştiinţifică transdisciplinară şi de bună aplicaţie profesională.
Teză de doctorat susţinută cu calificativul maxim, summa cum laude, aceasta este considerată drept „o cuprinzătoare monografie asupra vieţii şi creaţiei lui Érik Satie” (prof. univ. dr. Ştefan Angi, Academia de Muzică „Gheorghe Dima” – Cluj-Napoca). Un alt referent ştiinţific, prof. univ. Nicolae Brânduş, de la Universitatea Naţională de Muzică, constată că autoarea „încearcă să deslușească, melodia, acel ireductibil pe care Satie l-a adus în muzica franceză care a generat frondă, nu numai în Paris şi împrejurimi, ci în tot ce a urmat în muzica secolului XX.”
Viaţa şi creația lui Érik Satie, văzute prin apetitul pentru deconstrucţia sonoră, pentru exhibarea banalului şi derizoriului, „fac obiectul acelui spectacol total”, căreia îi este dedicată întreaga lucrare, printr-o detaliere şi înţelegere aprofundată a elementelor constitutive (prof. univ. dr. Gheorghe Duţică, Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi).
În peisajul muzicii franceze, Érik Satie a devenit o „emblemă” a tuturor contestatarilor, prin inventarea muzicii ambientale („de mobilier”), anunţând avangarda occidentală din deceniile imediat postbelice, în special minimalismul american din 1960. De la „deconstrucţia satiană” la paradigma „deconstrucţiilor postmoderniste” nu e decât un pas înainte în căutările „disperate” ale artei moderne!
Utilizând o bibliografie bogată, de mai largă deschidere spre zona teoretic-speculativă (filozofie, estetică, teoria şi critica artei, literatură etc.), dar şi o multitudine de adrese on line specializate din domeniul webografiei, mai puţin recomandabile în lucrări doctorale (dar altfel informaţia rămânând inaccesibilă), autoarea își construieşte cartea cu pasiune şi profesionalism (coordonator științific fiind distinsul prof. univ. dr. Pavel Puşcaş de la Academia de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca).
Ideea ce se degajă din toată această cercetare documentar-artistică este că, dincolo de viaţa şi opera inconfundabilului Érik Satie, creaţia vizionară şi mereu înnoitoare nu reprezintă decât o paradoxală „condamnare la libertate”, cum ar zice filozoful existenţialist, laureat la Premiului Nobel, Jean Paul Sartre.
Zenovie Cârlugea

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL