Cultura

150 de ani de la apariţia poeziei „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, de Mihai Eminescu

 | 15 iunie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Din Cernăuţiul bântuit de holeră, adolescentul Mihai Eminovici trimite revistei „Familia”, condusă de Iosif Vulcan (1841 – 1906), redactor, editor şi proprietar, Pesta (1865 – 1880), Oradea (1880 – 1906), poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan publică poezia în numărul 25 februarie/9 martie 1866, cu numele Mihai Eminescu. Apariţia acestei poezii însoţite de nota: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice transmise nouă ne-a surprins plăcut”, marchează începutul unei cariere poetice şi încetăţenirea numelui Eminescu pe care directorul „Familiei” îl substituie lui Eminovici. A publicat în revista „Familia”, în perioada 1866 – 1870, poeziile: „O călărire în zori”, „Din străinătate”, „La Bucovina”, „Speranţa”, „Misterele nopţii”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „La Heliade”, „La o artistă”, „Amorul unei marmure”, „Junii corupţi”, „Amicul F.I.”.
În această primă treaptă a creaţiei sale de început, se observă ecouri din poezia înaintaşilor: Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu şi Vasile Alecsandri. Urmează faza a II-a de colaborare la ,,Familia”, Oradea 1883-1884. În anul de răspântie din viaţa lui Mihai Eminescu, 1883, apar poeziile: ,,S-a dus amorul”, ,,Când amintirile”, ,,Adio”, ,,Ce e amorul”, ,,Pe lângă plopii fără soţ” ,,Şi dacă…”. Singura poezie care apare în 1884 este ,,Din noaptea…”
Izvorâtă din constanta iubire de patrie a poetului, „exponent suprem al românismului” (L. Boia), poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” trebuia privită ca un reflex al evenimentelor istorice contemporane, precum mişcările garibaldiene pentru eliberarea Italiei” (Prepessicius).
Apare în „Familia”, III, 14, 2/14, aprilie 1867, deci acum 150 de ani. Cele patru strofe ce compun poezia sunt formate din câte opt versuri scrise în ritm trohaic, cu rimă încrucişată. În maniera poeţilor paşoptişti, Mihai Eminescu se adresează direct ţării (personificarea), prin invocaţia retorică.
Sub impulsul unui sentiment puternic, al unei emoţii („ţara mea de dor”), în prima strofă, urează ţării un viitor care să se ridice la înălţimea trecutului, patria fiind la fel de durabilă precum „stânca”: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/Braţele nervoase, arma de tărie,/La trecutu-ţi mare, mare viitor!/Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;/Căci rămâne stânca, deşi moare valul/Dulce Românie, asta ţi-o doresc”.
Convingerea în capacitatea naţiunii de a răzbuna umilinţele şi unirea sub simbolul tricolorului sunt ideile din a doua secvenţă poetică: „ Vis de răzbunare negru ca mormântul/Spada ta de sânge duşman fumegând/Şi deasupra idrei fluture cu vântul/Visul tău de glorii falnic triumfând,/Spună lumii large steaguri tricoloare,/Spună ce-i poporul mare, românesc,/Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,/Dulce Românie, asta ţi-o doresc”.
Românii au fost întotdeauna iubitori de pace şi potrivnici războiului, au fost şi sunt partizani ai relaţiilor prieteneşti. A fost şi este un popor paşnic şi tolerant. Această idee se desprinde din strofa a III-a, pentru aceasta, Eminescu apelează la mitologie: „îngerul iubirii surâde pe altarul Vestei şi-l orbeşte pe Marte cel glorios” (Alain Guillermou): „Îngerul iubirii, îngerul de pace,/Pe altarul Vestei tainic surâzând,/Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,/Când cu lampa-i zboară lumea luminând,/El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,/Guste fericirea raiului ceresc,/Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,/Dulce Românie, asta ţi-o doresc”. Vesta, la romani, este zeiţa străveche a focului din vatră, a familiei. În sanctuarul zeiţei (Forul din Roma) ardea un foc sacru, simbol al eternităţii statului roman, păzit de Vestale. Marte, considerat tatăl celor doi fraţi, Romulus şi Remus, şi, deci, strămoşul fondator al statului roman, la nevoie, războinic. Este zeul războiului la romani, Ares din mitologia greacă.
„Eminescu doreşte ca România, cu sânul ei virginal, să strângă în braţe acest înger şi să-i ridice un altar” (Alain Guillermou).
În ultima secvenţă poetică, Eminescu reia urările patriotice din prima strofă, cu speranţa unui viitor în care românii să trăiască în frăţie. În finalul poeziei, prin procedeul enumerării, îşi exprimă năzuinţele, aspiraţiile privind viitorul României, „iubita lui Bălcescu”:
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/Tânără mireasă, mamă cu amor!/Fiii tăi trăiască numai în frăţie/Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/Arma cu tărie, suflet românesc,/Vis de vitejie, fală şi mândrie,/Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”
Fără a ne propune să inventariem mijloacele artistice (personificări, comparaţii, epitete adjectivale şi adverbiale), precizăm că, în repetate rânduri, Eminescu, când era cazul să prezinte cu fermitate o dorinţă sau să invoce o fiinţă absentă, în cazul de mai sus, recurgea la persoana a III-a a conjunctivului prescurtat, fără particula „să”, formă apropiată de imperativ, numită de Tudor Vianu „pseudo – imperativ”: „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul”; „Şi deasupra idrei fluture cu vântul”; „Spună lumii large steaguri tricoloare”; „Spună ce-i poporul mare, românesc”; „Guste fericirea raiului ceresc”; „Fiii tăi trăiască numai în frăţie”.
Mai târziu, în creaţiile sale de maturitate poetică şi de apogeu, Eminescu se va folosi de conjunctivul compus prescurtat, cu pronumele personal, complement direct: „Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l”, cu pronumele reflexiv: „Fiecine cum i-e vremea despre fete seamă deie-şi”. Este aspectul stilistic dominant în această poezie.
Reluarea aceluiaşi vers la sfârşitul fiecărei strofe, „Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”, amplifică intensitatea sentimentului de „iubire filială” faţă de patrie.
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” nu este o poezie de ocazie, conjuncturală, aceasta a ţâşnit dintr-un sentiment profund omenesc, patriotic. Scrise cu fervoare, versurile create, pornite dintr-un suflet românesc, o mare minune a istoriei, sunt mai presus de vârsta poetului adolescent.
Constantin E. Ungureanu

Semnatura eletronica CertDigital
Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL