Cultura

24 Ianuarie

 | 23 ianuarie 2017, 00:00 | 0 comentarii | 

Tot ca o preţioasă restituire, propunem cititorilor „Gorjeanului”, care conform îndelungii sale tradiţii, găzduieşte şi studii culturale, încă un articol descoperit în mapele auctoriale postume ale celebrului dascăl şi cercetător, erou de front şi luptător în R.U.I.C., Grigore PUPĂZĂ.
Articolul de faţă are evidente aspecte care ţin de identitatea naţională a României şi de patriotismul autentic al românilor. Se pot extrage din aceste temeinice pagini maxime şi reflecţii memorabile ca de pildă că „la temelia altarului României Mari sunt oseminte de sfinţi şi de aceea el nu se va dărâma decât odată cu năruirea Cerului”. (Dan Pupăză, Ion Popescu-Brădiceni)

Semnatura eletronica CertDigital

„Unire, vis ce veacuri
durat-ai în privire
mureau părinţii noştri,
de dorul tău, Unire!”
Sunt generaţii privilegiate în viaţa popoarelor, cărora le este dat să primească roadele unor îndelungi acumulări de energii şi în a căror fericire se răsplătesc veacuri întregi de zbucium şi de amărăciune.
Generaţia noastră de astăzi este o asemenea generaţie: trăieşte gloria unui trecut de sânge şi de lacrimi, triumful unui necurmat zbucium, împlinirea unui gând scump, urzit în suferinţe seculare, aureola purpurie a unei îndelungi mucenicii.
Nici un neam al pământului nu şi-a scris istoria cu mai multe jertfe ca neamul românesc.
Cu trupul frânt din începuturile sale, drumul de-a lungul anilor i-a fost un adevărat calvar. A suferit apăsare de jug străin, eroii i-au fost crucificaţi ca Iisus însă credinţa în Dumnezeu şi speranţa într-un soare nou nu s-au clintit o clipă.
Sfâşiat ca trup, n-a fost sfâşiat ca suflet, că sufletul tuturor era numai de acelaşi gând. Şi atunci când gândurile au prins grai s-a arătat îndeajuns aceasta: că eram cu toţii una din mlădiţele aceluiaşi trunchi, având rădăcinile înfipte într-un pământ ce-i numai al nostru, ce ne înlănţuise viaţa din timpuri vechi pe aceste plaiuri.
Iată ce scria acum câteva sute de ani bătrânul Ureche:
„De la Râm ne tragem toţi şi cu ale lor cuvinte ni-e amestecat graiul”.
Iar, cu câţiva ani mai târziu, Costin întăreşte aceste afirmaţii.
……………………………………
Este, în aceste cuvinte, constatarea, afirmarea unităţii noastre etnice, prima licărire a conştiinţei naţionale, din care se vor aprinde văpăile naţionalismului de mai târziu.
Cu secolul al XIX-lea, zăbranicul adevăratei renaşteri a neamului nostru se deschide.
Dacă semănătorii de idei de până aci constataseră că eram un neam fragmentar, cei de acum vor întregirea lui.
O generaţie nouă adăpată la izvorul sacru al ideilor revoluţiei franceze, încălzită de gloria străbună, se pune cu trupul şi sufletul în slujba ideii sfinte de a face din neamul lor o întreagă şi unică fiinţă. „Plini de entuziasm, crezând în viitorul patriei lor, cum spune Kogălniceanu, uniţi cu curajul juneţei ce nu se îndoieşte de nimic şi pentru care stavilă nu este, se apucaseră de lucru.”
Şcolile lor sunt şevalete celui mai înalt patriotism, poezia lor, murmur de înviere.
Văcărescu, aspirând la unire, zicea:
„De unde-ţi vine numele, pârâu făr-de putere,
Ce despărţirea neamului tu îndrăzneşti acum?
Dispreţuire fraţii dau puterii-ţi neînsemnate,
Căci despărţit ori depărtat, fratele e tot frate.”
Cârlova îmbărbăta oştirea română, chemând-o la gloria strămoşească:
„Pe rând ieşiţi cu fală,
Căci vulturul s-a înălţat…”
Astfel, încep zorii albi ai unei zile de deşteptare, după o amorţeală seculară, că ideile vlăstăreau în inimile tinere, şi speranţele în auritele lor aripi adumbreau sufletele însetate după fericirea neamului!
Rândurile se măresc: Alecu Russo, Bolintineanu, entuziastul Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, în frunte, sunt luptători aprigi, pentru frăţie, dreptate şi libertate, sufletul Patriei naţionale.
Trecutul era pentru ei altar de închinare, marile figuri, preoţi ce oficiau slujba învierii neamului.
Bolintineanu învie figura lui Mircea, a lui Mihai şi a lui Ştefan să spună generaţiei lui ca:
„Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor
Merită să-l poarte spre ruşinea lor.”
Bălcescu scrie epopeea lui Mihai, titanul vremilor apuse, ce aprinsese pe cerul Patriei steaua unirii spre care să meargă gândurile generaţiei lui.
Astfel pregăteau sufletele româneşti nu pentru linişte, ci pentru frământare, nu pentru binele prezentului, ci pentru al viitorului, ei înşişi apostolii, mucenicii şi profeţii României noi. Anul 1848, anul zbuciumului celei mai eroice generaţii. Încercările au fost zadarnice pentru un moment, dar Alecsandri chema cu verb de foc sub faldurile drapelului revoluţionar pe cei de acelaşi nume:
„Sculaţi fraţi de acelaşi nume, iată timpul de frăţie!
Peste ………, peste Milcov, peste Prut, peste Carpaţi
Aruncaţi braţele voastre cu-o puternică mândrie,
Şi de-acum pe veşnicie, cu toţi mâinile vă daţi.”
Era pregătirea zilei când Românismul trebuia să-şi hotărască singur soarta, nu era pregătirea zilelor de linişte şi de pace, ci de frământări şi de luptă.
În anul 1848 s-a simţit până în adâncurile fiinţei noastre ca neam, fiorul destinului care s-a frământat de veacuri.
Avântul însă e zăgăzuit de asupritori, fruntaşii exilaţi.
Dorul nostru însă zăcea în adâncuri, sângele strămoşilor vibra intens în sângele generaţiei de atunci, sufletul era pregătit pentru jertfă şi izbândă, credinţa că dreptatea divină se revărsa era neînfrântă:
„De acum, fie soarta cât de contrară,
Unirea este făcută pentru noi” …Kogălniceanu.
Iar Alecsandri cu inspiraţiune de profet scria:
„E scrisă-n ceruri Sfânta Unire,
E scrisă în inimi ca foc ceresc.”
……………………………………………..
În 24 Ianuarie 1859, toată străduinţa acestei generaţii, toate jertfele strămoşilor ce luptaseră pentru acest pământ erau răsplătite; (24 Ianuarie, ziua Învierii Neamului).
Ziua răzbunării aceluia ce pecetluise murind pe al nostru pământ de la Turda; ziua învierii neamului pentru care urcaseră Golgota românismului Horia, Cloşca şi Crişan, martirii pieriţi pe roată, simbol al trăiniciei noastre.
Era răzbunat plânsul celui înnebunit de durere, cântecul lui sfâşietor pentru zădărnicia sforţărilor lui, când ştergerea unui hotar nedrept ce despărţea fraţi începuse în acea horă mândră săltând uşor în cântecul:
„Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română…”
Aceasta era biruinţa unui necurmat şir de lupte, Muntenii şi Moldovenii îşi dădeau cu drag mâna în jurul aceluiaşi Ioan Cuza Vodă din proprie pornire, că ajutorul (vecinilor) „protectori” pe care nu-i găsim decât asupritori nu putea fi decât pentru dezmembrare şi provocarea urii între fraţi..
Înfăptuirea dorinţei unui popor care se unea pentru că voia să trăiască cu adevărat spune unei lumi întregi că:
„N-are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa.”
24 Ianuarie se înscria în Istorie ca ziua începutului dreptăţii Divine. Tăria credinţei noastre fusese încercată îndeajuns prin suferinţă, întocmai ca Iov din Biblie – Singurul ……….
Cel mai mare cuvânt din Istoria noastră este „Unirea” că (dacă tresari) ea a fost suprema noastră ţintă, sâmburele tăriei unui Neam.
Lupta pentru început fusese o luptă plină de încordare şi nu se putea sfârşi decât prin triumful deplin.
Elanul ce palpita intens în viaţa unui popor renăscut ca pasărea Pheonix îl avânta spre culmea visurilor lui. Suferinţa de veacuri nu-l frânsese, ci-l oţelise.
Pe ruinele lui, acesta s-a ridicat mai puternic, iată misterul trainicei noastre rezistenţe.
Fusese aşezat acest neam rupt din coasta Romei, în aceste ţinuturi să fie, în trecut, strajă în faţa puhoiului barbar, iar, astăzi, strajă în faţa unor lepădaţi de Domnul.
Trebuiau pentru aceasta oameni tari, care s-au oţelit prin suferinţă.
Cu 24 Ianuarie, prin unire, poporul român îşi începea o viaţă nouă, arătând de acum ce este şi ce poate fi.
Primul pas spre unitatea naţională fusese făcut. Glasurile ardelenilor răsunaseră atât de puternic pe Câmpia Turzii, la 1848, că vrem să ne unim cu ţara încât înfioraseră codrii, tovarăşii în suferinţă, şi tresăriră munţii, pe care străjuiau semnele unui nedrept hotar de veacuri, dar, mai adânc ca toate, tresări suflarea românească şi se ridicase până în înălţimile albastrului Cerului credinţei lor.
Cu Unirea din 24 Ianuarie, năzuinţa lor spre a se uni cu patria mamă se întărise mai mult. Au tresărit cu victoria de la 1877 ca să ne dea mâna frăţeşte în cea mai titanică încordare din câte a cunoscut istoria în anii 1916-1918. A fost atât eroism în soldaţii noştri atunci, atâta suflet, că în faţa lor s-au frânt cele mai formidabile arme ce le aveau împotrivă-i vrăjmaşii. Un cântec de jale şi un cântec de biruinţă au răsunat atunci pe pământul întregit pentru care muriseră cu gura încleştată în el atâţia străbuni în semn de protest că-i numai al lor. (din toate inimile româneşti).
Acolo au dus Unirea din 24 Ianuarie 1859: sus pe culmea visului românesc.24 Ianuarie de azi: prilej pentru cucernică închinare pentru eroii ce-au pregătit această măreaţă sărbătoare pentru suflarea românească, prilej de trainică prohodie (pentru noi) la mormintele lor, din care a răsărit învierea noastră; imnuri de preamărire pentru a le face vie şi vecinică amintirea lor..
Dar nu numai în atât să stea recunoştinţa noastră pentru acei ce-au clădit o Românie Mare, ci adevărată recunoştinţă este de a păstra şi consolida ceea ce ei cu atâta sacrificiu au realizat.
Aceasta cade în sarcina generaţiei noastre. Dacă privim în jurul nostru, vedem în răsărit fluturând flamura roşie, ridicându-se sfidătoare împotriva lui Dumnezeu, la apus, maghiarii strigă puternic în faţa unei uniri că ţara lor e marea mutilată; în văzduh, duhurile răzvrătirii cer sânge din nou; în sânul poporului, elemente străine îi caută dezmembrarea.
Tineretul e chemat să ia atitudine. În sarcina lui cad grelele probleme ale timpului.
Ce trebuie să facem? Ne învaţă trecutul, ne învaţă cei de la 1859. „Unire.”
Unire cu pământul prin floarea patriotismului ce se ridică pe mormintele tuturora ce-au pierit în slujba visului scump.
Unire cu cerul prin credinţă sfântă şi tare de care au dat dovadă strămoşii, acesta este cel mai puternic reazim împotriva comunismului ce se ridică ameninţător. Uniţi cu Cerul, chemând în ajutor pe Domnul, noi să căutăm, în faţa …… în faţa urletului lor barbar, noi să căutăm cu glas de strană:
„Cu noi este Dumnezeu”
Credinţa în destinele Patriei noastre pe care o păzeşte un Trecut şi o cheamă un Viitor.
Ce scumpă lecţie ne dau cei ce au pregătit pe 24 Ianuarie! Să-i urmăm!
Şi, fiindcă în această zi prăznuim pe toţi eroii trecutului, să amintim ungurilor că Ardealul-i trup şi os din osul nostru sfânt; că pentru el noi avem mucenici; pământul lui e pecetluit pentru totdeauna ca al nostru de sângele lui Mihai ce-a murit pe Câmpia Turzii, că 800.000 de eroi au primit martiriul pentru a-l scăpa din ghearele lor, că nu voiau ca pe pământul lui Decebal să fie stăpânitori strănepoţii lui Atila, că la temelia altarului României Mari sunt oseminte de sfinţi şi de aceea el nu se va dărâma decât cu năruirea Cerului!
Pentru cei care ne vor dezmembrarea şi mănâncă (pâinea) rodul unui pământ plămădit cu sudori, lacrimi şi sânge, s-asculte energia viitoare a sufletului nostru în această zi! Să ia aminte! Le cerem astâmpăr! Tineret, care mâine vei fi chemat să arăţi cât de mult ţii la Ţara ta, oţeleşte-ţi sufletul la izvorul sfânt al generaţiilor strămoşilor şi raţiunilor lor şi să fim gata!
Avem mai mult decât oricând să luăm aminte la cuvântul „Unire”.
Să întindem mâna Români din patru unghiuri şi cu Cerul pe pământul Patriei, să formăm o fiinţă, o singură şi unică fiinţă, una şi nedespărţită ca să împlinim taina misiunii noastre istorice.
Şi aşa cum generaţia de la 1859 în iubirea lor neţărmurită pentru Patrie, în entuziasmul lor sfânt pentru înfăptuirea Unirii s-a adunat în jurul lui Cuza Vodă, (aşa noi cei de astăzi) pentru a da lumii cea mai puternică dovadă că supremul lor ideal e de a trăi uniţi şi că-n Unire stă puterea naţiei româneşti, în această Zi Sfântă din istoria neamului nostru, să strigăm, uniţi în cuget şi simţire, să tremure din temelii duşmanii: „Trăiască Majestatea Sa Regele Carol al II-lea, simbolul trăiniciei unităţii noastre naţionale!”
1937, Ianuarie 16
Pupăză Grigore (1915-1997)

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL