9 mai 1877 –un moment de referință în istoria României

Între faptele glorioase ale istoriei neamului românesc, un loc de referință îl ocupă, fără îndoială, 9 Mai 1877-zi memorabilă, care a marcat proclamarea independenței de stat
a României. Atunci, Mihail Kogălniceanu-ministrul Afacerilor Străine (externe), adresându- se Parlamentului țării, anunța starea de război cu Înalta Poartă prin ruperea relațiilor cu puterea suzerană otomană și în consecință exclama: ”Așadar, domnilor, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”.
Dar cum marile puteri europene ale vremii Marea Britanie, Rusia, Austro-Ungaria,
Germania și Turcia s-au opus hotărârii Parlamentului de la București, determinând Poarta să acorde doar unele libertăți popoarelor supuse, evident și României, desemnată “provincie privilegiată”, atunci, în condițiile diplomatice date, singura cale rămasă pentru recunoașterea independenței era consființirea ei pe câmpul de luptă. Cu atât mai mult cu cât istoria a dovedit că nici un dușman al poporului român nu a cedat de bunăvoie, indifferent cum s-au numit: turci, ruși, habsburgi, ș.a.m.d. Stau mărturie un lanț de evenimente de referință din existența poporului nostru, marcându-i lupta pentru emancipare, libertate și neatârnare: 1821, 1848, 1859, 1877 etc., un motiv în plus pentru ca și cei 140 de ani de la obținerea independenței statului național român, să fie marcați și comemorați așa cum se cuvine.
Așadar, avea să se întâmple în primăvara anului 1877, când după încheierea convenției cu Rusia, guvernul de la București îngăduia trecerea trupelor rusești prin România și de aici spre câmpul de luptă de dincolo de Dunăre împotriva oștirii otomane. A urmat imediat și mobilizarea armatei române, având inițial menirea de a împiedica pătrunderea otomană pe teritoriul țării noastre, dar și pentru a superviza mișcările trupelor rusești, în general, neprietenești României. Ulterior, în momente dramatice, de mare tensiune, la nord și la sud de Dunăre, avea să fie proclamată independența țării la 9 Mai 1877 de către Adunările legiuitoare-Senatul și Adunarea Deputaților, prefigurându-se deja o amplă mișcare națională pentru susținerea armatei române în războiul cu turcii, țelul suprem devenind obținerea independenței depline a țării, apărată și consființită cu arma în mână în teatrele de război de la sud de Dunăre. Inițial Rusia a respins o colaborare militară cu România, nedorind a-și crea vreo obligație față de țara noastră, în condițiile în care și alte puteri europene priveau cu ostilitate și căutau să obstrucționeze recunoașterea pe cale diplomatic independența, proclamată de Parlamentul de la București. Numai că armata țaristă întâmpina o rezistență foarte puternică la sud de Dunăre din partea trupelor otomane, Osman Pașa, ridicând în jurul Plevnei un complex de fortificații, format din 14 redute, care adăposteau și 50.000 de soldați și ofițeri foarte bine înarmați. De menționat că Plevna reprezenta prin poziția ei strategică cheia operațiunilor militare din Balcani, cu un control turcesc bine definit pe axa Nicopole-Constantinopol-Vidin- Tarnovo.
În astfel de condiții deloc favorabile rușilor, fiind foarte aproape de a le fi com-promisă situația și reputația lor militară în confruntările de pe teatrele de luptă cu armata otomană, ducele Nicolae sub comanda căruia se afla armata rusă, se vede obligat să solicite sprijinul nemijlocit al armatei române. Bazele cooperării româno-ruse au fost convenite în urma întâlnirii lui Carol I și țarul Alexandru al II-lea, domnitorul român devenind și comandantul forțelor româno-ruse. De aici încolo vor sta mărturie faptele de bravură ale luptătorilor noștri- vânători, dorobanți și artileriști, voluntari și civili, bunăoară în crâncenele bătălii de la Calafat, Grivița, Plevna, Rahova, Smârdan și Vidin (august-noiembrie 1877), în urma cărora chiar eșalonul de elită al lui Osman Pașa a fost nevoit să capituleze, fiind luminată și mai mult calea poporului român spre obținerea independenței. Și este bine să ne reamintim măcar despre câțiva dintre cei care au intrat în galeria bravilor eroi ai neamului românesc și anume: soldatul Gheorghe Donici, sergentul Constantin Țurcanu (nemuritorul Peneș Curcanul), căpitanii Marin Cocos și Valter Mărăcineanu, maiorul Gheorghe Șonțu, col. Cerchez și generalul Cernat, general-doctor Carol Davila, etc. După cum trebuie să menționăm și participarea unor soldați și ofițeri gorjeni, vrednici urmași ai pandurilor lui Tudor Vladimirescu, printre cei căzuți la datorie în luptele de la Vidin, Rahova, Smârdan și Grivița, reamintindu-i pe sergentul Constantin Popescu din comuna Roșia de Jiu și pe tinerii voluntari Ștefan Anghelescu și Mihai Caribolu.
De altfel, despre eroismul ostașilor români în războiul pentru independența țării s-a vorbit și în presa străină a vremii. Bunăoară un observator, martor la luptele din complexul de fortificații de la Plevna, se adresa printr-o scrisoare ziarului “Pressa” în termeni elogioși despre luptătorii români: ”Trebuie să declar aici, cu franchețe, că am rămas cu totul surprins de atâta curaj, eroism și abnegație, virtuți demne…pentru o armată tânără și neexperimentată încă, precum este armata română, nu-și pot găsi explicația decât în moștenirea ce i-a rămas din timpii homerici ai străbunilor săi”. De asemenea, elogii la adresa armatei române întâlnim și în ziarul englez “Daily News”, în altul Italian ”Il Diritto”, în ”Telegraful” (publicații apărute în lunile oct.-nov.1877) etc., între altele, un ministru italian declarând: ”Acum ați arătat că sunteți o națiune politică dibace, înțeleaptă și totdeauna entuziastă și vitează”. Și apelând la o statistică a acelor vremuri, menționăm că în toată perioada războiului armata română a însumat în jur de 60.000 de combatanți și alte zeci de mii de recruți, străjeri și voluntari, din păcate, cu o înzestrare militară modestă, cele mai importante mijloace de luptă fiind cele 144 guri de foc (tunurile de campanie).
Dar hotărârea oștirii era nestrămutată, luptând până la sacrificiul suprem pentru țară, dovadă că la sfârșitul războiului, jertfele de pe front numărau peste 10.000 de soldați, subofițeri și ofițeri români uciși și alte câteva mii de răniți.
Așadar, independența proclamată la 9 Mai 1877, avea să fie consființită și pe câmpul de luptă, Turcia și celelalte puteri europene, fiind puse în situația de a recunoaște marea izbândă a poporului român, succesiv, în urma tratatelor de pace încheiate la San Stefano (3 martie 1878) și Berlin (13 iulie 1878), unele clauze stipulate acolo, nemulțumind totuși profund autoritățile de la București și până la urmă întregul neam românesc. Altfel spus, se recunoștea independența României, în schimb s-a hotărât prin acele tratate ca sudul Basarabiei (pământ românesc, de drept strămoșesc) cu județele Cahul, Ismail și Bolgrad să fie retrocedate și încorporate Rusiei țariste. Practic fusese afectată grav integritatea teritorială a țării noastre la care s-au adăugat și alte nemulțumiri legate de încălcarea angajamentelor stipulate în urma Convenției româno- ruse de la Livadia (Crimeea-sept. 1876 și ulterior de la București (aprilie 1877). Dar până la urmă a contat enorm recunoașterea și existența statului independent România, ceea ce va însemna un pas uriaș, ca un arc peste timp, în lupta ulterioară de unire a tuturor românilor în granițele firești ale României Mari, la 1 Dec.1918.
În fine, după încetarea războiului și încheierea tratatelor de pace (vocea țării noastre fusese doar “auzită”, nu și “ascultată”), armata română aureolată de glorie se întorcea acasă cu sentimentul datoriei patriotice împlinite față de patrie, prin victoria finală asupra otomanilor, iar în semn de respect și în memoria celor căzuți la datorie s-au ridicat pe pământul României numeroase monumente și s-au scris multe lucrări de evocare istorică, reamintind doar câteva: ”Tripticul vitejiei românești”, ”Florile recunoștinței”, ”In memoriam”, “Inscripții în piatră”, ”Monumentele neatârnării”, s.a. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat și faptul că obținerea independenței, ca de altfel mai târziu legiferarea Marii Uniri de la 1 Dec.1918, nu a fost un act de bunăvoință al cancelariilor unor puteri străine, ci rezultatul luptei cu îndârjire a neamului românesc pentru emanciparea, unitatea și apărarea ființei sale naționale. Iar astăzi când independența noastră națională stă la baza procesului de integrare și dezvoltare a țării noastre în cadrul unei Europe Unite, nu putem să nu legăm 9 Mai 1877 de alte evenimente memorabile-9 Mai 1945, victoria Aliaților din cel de-al Doilea Război Mondial împotriva Germaniei naziste, inclusiv contribuția militară majoră a României, alături de Coaliția antifascistă și într-un final capitularea Germaniei și reinstaurarea păcii pe bătrânul nostru continent, dar nu numai. După cum în fiecare an, tot la 9 Mai se serbează Ziua Europei, pentru a marca declarația istorică de la 9 Mai 1950, când printr-un plan de colaborare franco-german, avea să se pună ceva mai târziu bazele construcției Europei Unite, din care, astăzi, și România face parte (aderare cu drepturi depline, la 1 ianuarie 2007).
Cât de benefică, ori ba este integrarea țării noastre în UE, încă rămâne de văzut, depinzând până la urmă și de noi ca entitate statală, dar mai ales de diriguitorii care au responsabilitatea destinului pentru prezentul și în special pentru viitorul națiunii române.
Momentan, după cum merg treburile, se pare românii nu prea simt bunele intenții ale Bruxellesului, dimpotrivă. Și ar fi mare păcat, ca în numele europenismului elitist, România să-și fi găsit alți “stăpâni”, care-i dirijează existența printr-o abordare impusă de interesele politico-strategice și economice ale marilor puteri din UE, fiind îngrădite unele drepturi legitime ale României și fără îndoială, vizibil diminuate suveranitatea și identitatea statală a poporului român. Cu atât mai grav, că o astfel de abordare de înstrăinare și îndepărtare a popoarelor de istoria și de trecutul lor istoric, de sentimentele și trăirile lor firești emoționale este nepermisă, extrem de nocivă păstrării ființei noastre naționale. Or, poporul român, în numele apărării gliei străbune a dat mereu dovadă faptelor sale de patriotism, apărându-și cu îndârjire și stoicism unitatea și independența sa, refuzând astăzi “dezrădăcinarea”, în numele unui europenism forțat, care încalcă în picioare trecutul, istoria și perenitatea neamului românesc. Iar așa ceva este inadmisibil, având obligația ca națiune, să ne apărăm și protejăm ființa și demnitatea națională.
Prof. Vasile Irod.