Vârsta a treia vibrează în viaţă pe aceeaşi lungime de undă ca şi la alte vârste tinere. Tot ce se naşte, după un anumit timp moare, dar scrisul rămâne şi cei care vor să citească vor afla tot ce a fost chiar mai înainte de a se naşte ei.
Eu care m-am născut pe 7 februarie 1934 pe timpul când ţara noastră era sărăcită din cauza Celui al Doilea Război Mondial şi fiind obligată să predea ruşilor daune de război. Şi dacă m-am pensionat la vârsta de 61 de ani în anul 1995, m-am apucat să scriu Monografia satului Pocruia, Istoricul Şcolii Pocruia şi tot ce a fost în satul Pocruia de la mica mea copilărie până am ajuns la bătrâneţe cu obiceiuri şi tradiţii specifice satului meu Pocruia pe care le-am trimis pentru a fi publicate Redacţiei ziarului Gorjeanul, ziar care publică numai ce este real şi mă bucur de aprecierile făcute de cei care au citit ce am scris. Îmbrăcămintea populaţiei din sat, cât şi alimentele erau produse din munca depusă de locuitorii satelor pe ogoarele agricole ce le posedau, încălţămintea celor care nu erau salariaţi era opinca confecţionată din pielea porcului, îmbrăcămintea din firele de in, cânepă, lână, pielea ovinelor, pălăria din împletirea paielor de grâu şi secară, iar căciula din pielea oilor şi mieilor. Şcoala din satul Pocruia a fost construită în anul 1909 cu temelia şi pereţii până la acoperiş numai din piatră de calcar cu două săli mari pe lungime de 21 metri, o sală de clasă mică şi o sală pentru cancelarie, iar acoperişul clădirii în totalitate acoperit cu tablă zincată. Din lipsă de spaţiu cursurile se făceau de dimineaţă până seara la aprinsul lămpilor cu gaz lucrându-se simultan. Pentru daunele provocate de război, conducerea Partidului Comunist Român s-a obligat să predea ruşilor animale, grâu şi porumb de la ţărani pe care i-a categorisit în trei clase sociale, în ţărani săraci, ţărani mijlocaşi şi ţărani chiaburi, fixându-le şi cotele ce trebuiau predate statului în raport cu categorisirea socială. Iar boierii care aveau suprafeţe mari de terenuri le-au fost confiscate şi trecute în proprietatea statului, iar proprietarii condamnaţi să muncească la construcţia canalului Dunăre-Marea Neagră. Cei pe care îi dovedea conducerea Partidului Comunist erau ridicaţi noaptea şi duşi în Bărăgan pentru ca să muncească pentru recoltarea produselor agricole unde şi-au construit colibe şi bordeie unde să locuiască. La şcoli au luat fiinţă Organizaţiile de Şoimi ai Patriei cu copiii de la Grădiniţele de la şcoli şi elevi de clasa întâi, iar elevii de clasa a doua până la clasa a şaptea erau organizaţi pe clase în Detaşamente de Pionieri, care aveau un comandant de detaşament, iar toate detaşamentele de pionieri erau organizate într-o unitate care avea un comandant căruia fiecare comandant de detaşament îi da raportul când aveau loc manifestaţiile. Uniforma şcolară era obligatorie şi ecusonul prins pe mâneca stângă, denumirea şcolii şi numărul matricol. La Şc. Pocruia zilnic era un profesor care când suna pentru recreaţie ieşea în curtea şcolii pentru a supraveghea elevii şi când suna clopoţelul elevii se încolonau şi în şir câte unul, intrau ordonaţi în clasă. După terminarea orelor de curs şi când plecau spre casă, mergeau pe partea stângă a şoselei şi când întâlneau persoane mai în vârstă salutau ca şi pe persoanele care ieşeau din curte în şosea respectând regulamentul şcolii care era prelucrat în cadrul Organizaţiei de Pionieri care era învăţat de la cadrele didactice ale şcolii. Cadrele didactice ale şcolii erau absolvenţi ai Şcolilor Pedagogice şi ai Facultăţilor Ministerului Învăţământului care pentru a urma cursurile intrau pe bază de concurs prin examene cu probe scrise şi orale pentru numărul de locuri pentru clasele programate să fie şcolarizate. Pentru anul şcolar 1949-1950 s-a dat examen de admitere pentru anul întâi de învăţământ la Şcoala Pedagogică de Învăţători din Tg. Jiu unde erau programate să fie şcolarizaţi 82 de elevi în două clase. Şi în ziua de 1 septembrie ne-am înscris 147 elevi. Prima probă a fost vizita medicală, apoi am fost repartizaţi pe clase unde a venit un profesor care a scris pe tablă subiectul de examen ce a fost adus de la cancelaria domnului director al şcolii Petre Panaitiu care a rupt sigiliul plicului cu tema dată de Minister şi fiecare profesor supraveghetor a scris-o pe tablă. Aşa că după verificarea şi corectarea temei scrise am fost admişi 82 elevi în două clase A şi B, unde la clasa mea A am avut diriginte pe domnul profesor Victor Andriţoiu, iar la clasa B pe domnul profesor Ion Dragomir. După absolvirea celor patru ani de studiu şi a examenului pentru diploma de învăţător s-a hotărât ca să ne revedem din 10 în 10 ani la fosta noastră şcoală şi revederile au avut loc până la revederea a 30 ani de la absolvire. Şi dacă profesorii noştri au decedat, revederea după 40 de ani nu a mai avut loc. Pentru revederea după 50 ani de la absolvire, eu m-am dus la bunul meu coleg si prieten profesorul Ghiţă Câlniceanu care era preşedinte al Sindicatului Învăţământ al şcolilor din Tg. Jiu şi am hotărât să anunţăm pe toţi colegii claselor A şi B indiferent unde s-au localizat după absolvirea şcolii şi această hotărâre a fost realizată.
Colegul Ghiţă s-a dus la domnul profesor doctor Gorun, directorul Colegiului Naţional Spiru Haret la fosta noastră şcoală şi i-a spus că am hotărât să ne revedem în fiecare an în ultima sâmbătă din luna mai şi domnul director s-a bucurat de iniţiativa luată şi a spus că ne oferă clasă unde să ne revedem şi chiar asigurarea mesei festive la cantina şcolii.
La revederea după 50 de ani de la absolvire am hotărât ca în locul dragilor noştri diriginţi să ia loc la catedră pentru a citi cataloagele claselor mult regretatul meul coleg şi prieten Caie Dragotă pentru clasa A şi pentru clasa B iniţiatorul acestor revederi, destoinicul profesor Ghiţă Câlniceanu.
La revederile pe care le-am avut fiecare coleg când a luat cuvântul a spus că se bucură de respectul foştilor elevi din localitate, cât şi a locuitorilor deoarece dascălul e un rapsod al şcolii şi exemplul comportării în localitate, că se încadrează în proverbul: „Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte”. Majoritatea celor scrise despre cadre didactice şi elevi, acum cele scrise în regulamentul şcolii nu mai este respectat de toţi elevii şi chiar de unele cadre didactice absolvente a Colegilor Particulare pentru care doar salariul e baza şi îmi este ruşine să ies la poarta casei să văd pe unii elevi cum se comportă pe şosea când merg spre casă şi vocabularul folosit pe care nu-l suportă scrisul meu.
Fac un apel către cei care sunt obligaţi să facă instrucţie educativă elevilor, să citească regulamentul şcolii şi să îl aplice în orele de curs, cât şi în afară pentru a se putea bucura de profesia pe care o prestează.
Învăţător pensionar, Sandu Ciolacu
