Accente noologice – Când Viorel devine amintire…

În zilele noastre oamenii buni sunt rari. Viorel Gârbaciu a fost un astfel de om. În zilele noastre şi oamenii cu stofă de lideri sunt rari. Viorel Gârbaciu a fost şi un astfel de om. O atestă şi marea de coroane care a înconjurat în aceste zile triste de primăvară-iarnă ciudată întreg Inspectoratul de Cultură. O primăvară-iarnă care ni l-a smuls cu sălbăticie dintre noi pe Viorel.
…Ne cunoşteam de peste 36 de ani, din toamna anului 1981, din octombrie, când eu, proaspăt absolvent de Litere la Timişoara, oraşul Revoluţiei din Decembrie 1989, m-am întors în Gorj cu gândul imediat de a căuta Cenaclul „Columna”, cea mai importantă mişcare culturală pe care a cunoscut-o municipiul Târgu-Jiu şi judeţul. Dar ce spun eu ne cunoşteam? Eram prieten de peste 36 de ani cu Viorel. Pentru că nu puteai să nu fii prieten cu el. Omul Viorel Gârbaciu avea un magnetism al său, un umor aparte, era un fin degustător de literatură mare, fiind el însuşi scriitor. Însă sensibilitatea sa deosebită îl ducea şi spre muzică, şi spre artele plastice. Şi spre tradiţii şi iubire de ţară. Lucruri care, iată, azi se văd din ce în ce mai puţin. După cum şi oamenii buni ca Viorel Gârbaciu sunt din ce în ce mai puţini. După cum şi noi, iată, suntem din ce în ce mai săraci… Şi de azi încolo, de fapt, de luni, 26 martie 2018 încoace, suntem mai săraci cu un SUFLET MARE. Ni se goleşte Curtea cu prieteni, căci gazda a plecat…
„Când nu ne mai găseşte moartea necesari”. E versul lui Adi Frăţilă din poezia pe care Viorel o recita atât de bine la emisiunea lui radiofonică!
Şi, Doamne, câte nu am vorbit împreună în acele vremuri ale aspiraţiei şi zborurilor noastre spre artă şi ideal! Îmi amintesc cum în anii ’80, Viorel mi-a spus că lectura romanului lui Thomas Mann, Muntele vrăjit l-a vindecat de frica de moarte. Din nefericire, nicio lectură nu ne poate scăpa şi de inevitabila moarte. Îmi amintesc cum tot în anii ’80, un alt ilustru dispărut, Florin Isuf, îmi spunea o zicală a sa: „De-aia a murit Eminescu la 39 de ani şi Caragiale s-a exilat la Berlin”. Discutasem mai înainte, în Café Turist, pe Victoria, tot despre un roman al lui Thomas Mann, Doctor Faustus de data aceasta…
Bunătatea lui Viorel Gârbaciu s-a deosebit şi prin faptul că a scris şi poezie pentru copii. Pentru că nu-i deloc uşor să scrii poezie pentru copii. Pentru asta trebuie să ai tu însuţi un suflet de copil. Viorel Gârbaciu avea un astfel de suflet. Viorel Gârbaciu era un astfel de suflet!
Ce iarnă-primăvară crudă şi bizară! Dar aşa cum spune şi Rugăciunea cea mai mare „precum în cer aşa şi pe pământ”, undeva în eter Viorel se pregăteşte de începerea şedinţei unui cenaclu. Îl are lângă el pe Artur Bădiţa care zâmbeşte parcă a amintire, puţin mai încolo pe Tudor Voinea gândindu-se la ceva, nea Jean Cănăvoiu tocmai a spus un banc, Nae Diaconu le zice să se grăbească, magistrul Titu Rădoi îl temperează puţin…
Încetul cu încetul „Columna” se mută în cer. Se mută în cer şi devine uşor, uşor, Cenaclul din Cer. Acesta ar putea fi un bun titlu de poem! În zilele noastre oamenii buni sunt rari. Viorel Gârbaciu a fost un astfel de om. Şi pentru că lui Viorel în primul şi primul rând îi plăcea poezia, pentru că în primul şi primul rând Viorel era un poet, daţi-mi voie să citesc, în final, 2 poezii: Odă în metru antic de Mihai Eminescu şi Dialog cu oda în metru antic de Nichita Stănescu.

Odă (în metru antic)
de Mihai Eminescu

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Dialog cu oda în metru antic
de Nichita Stănescu

Cea mai mare pedeapsă a noastră,
cei care suntem,
e lumina prin care fluieră un răsucit de înger
tulburător,
halucinanta natură,
timpul absorbitor,
mirosul de viaţă pe care-l are secunda,
mâncarea cumplită la Cina cea de taină.

Ah, ce întâmplare şi viaţa noastră!
Ce întâmplare verdele de pe iarbă.
Ce accident de suflet calul alb pe colină.

Supuşi cuvântului, de verb mă rog,
du-mă odată din groaza vieţii,
du-mă, du-mă,
şi nu mă mai pedepsi
şi mie nu mă mai redă-mă!

Adio drag şi bun prieten! Adio Viorel Gârbaciu. Dumnezeu să te odihnească, dragul nostru!
Lazăr Popescu