Accente polikratice – Politici culturale – după cum bate vântul?

Cine nu ne cunoaşte activitatea şi opera ori se preface ori e de rea-credinţă. Fraza de mai sus, care mai limpede de-aşa nu poate fi, o luăm ca bază a actului de faţă. Adică vrem să spunem că ştim ce este aceea o autentică şi veritabilă strategie de politici culturale, că am aplicat-o, în parte, atât cât ne-a fost în putinţă, ca persoană fizică, susţinut de câteva instituţii care, din fericire, au avut în frunte conducători performanţi: Universitatea “Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu, Biblioteca Judeţeană “Christian Tell” Gorj, Centrul Judeţean al Creaţiei Gorj, Şcoala Populară de Arte Târgu-Jiu, Grupul Şcolar “General Gheorghe Magheru” Târgu-Jiu, Direcţia pentru Cultură Gorj, Editura “Spicon” din Târgu-Jiu, Inspectoratul Şcolar Judeţean Gorj ş.a., Editura “Alexandru Ştefulescu”, Editura „Academica Brâncuşi” ş.a. Unii din aceşti manageri mai sunt încă pe posturi şi lor ne adresăm, precum şi, deopotrivă, celor din fruntea judeţului, puterii politice şi administrative actuale.
Le-o conveni sau nu – îi priveşte, dar din această pagină de revistă, ne adresăm, lor direct şi fără menajamente. În România, inclusiv în Gorj, politicile culturale au mereu de înfruntat handicapul unui buget slab, lipsa de coerenţă a unui ansamblu care să le scoată în prim plan (mă refer în special, la noi, gorjenii, care-am merita o soartă mai bună!?), nerăsfrângerea lor la nivelul colectivităţilor locale, unde primăriile şi consiliile comunale nu se mişcă mai deloc sau se dezmorţesc cu mare greutate. Excepţiile nu le numeri pe cele zece degete ale mâinilor noastre, dintre care cea stângă este fundamentală, iar cea dreaptă corectivă, simbolic vorbind.
Dacă noţiunea de «politică culturală» este una recentă, ideea că statul poate interveni în domeniul artelor şi al culturii este una mult mai veche. În fapt, în toate timpurile puterea politicii a avut un interes special faţă de acest domeniu. Numai în prezent aceasta pare să nu-şi regăsească şi această menire şi e profund regretabil. Unde vrem să ajungem, domnilor şi doamnelor, care veţi fi fiind, pe-acolo, pe undeva, cocoţaţi/cocoţate în scaune înalte? Învăţământul şi creaţia artistică vor sfârşi, oare, în cele din urmă fără a fi susţinute în ce priveşte conservarea operelor (clasificarea monumentelor istorice, muzee, biblioteci), sau în cel al difuzării culturii române (inclusiv a celei gorjene) în străinătate, chiar dacă regimul actual se (mai) laudă c-ar fi luat cele mai eficiente şi marcante măsuri în acest sens?
Emergenţa, sub imperativul progresului, a unui elan socio-cultural, iniţiat de către diverse mişcări (partide) politice, sindicale sau asociative (câteva accente s-au mai simţit pe ici-colo, dar haotic şi întâmplător), voinţa (rar afirmată, deseori dezminţită) de a favoriza accesul tuturor la cultură trebuiau să incite statul la creşterea şi dezvoltarea instituţiilor sale şi la intervenţii culturale majore. Acest dublu fenomen n-a avut loc. Ar putea să aibă, dacă… nişte “eminenţe cenuşii”… dacă… acolo, sus, nişte oameni luminaţi ar fi şi vizionari, nu numai nişte profitori şi consumatori grobieni, autori de “cacealmale” de prost gust ş.a.m.d.
Totuşi, un aspect s-a impus benefic: o veritabilă oficializare a unei politici culturale a statului, prin crearea unui minister de resort. Ne ‘ amintim de André Malraux, care, în 1959, a descris noile funcţii culturale ale statului. Acestea sunt:
– a face accesibile operele capitale ale umanităţii şi în primul rând ale României, pentru marea majoritate a românilor;
– asigurarea celei mai vaste audienţe pentru patrimoniul cultural;
– favorizarea creaţiei operelor de artă şi spirituale care să îmbogăţească acest patrimoniu;
– democratizarea culturii;
– redresarea (sau lansarea) în provincii a caselor de cultură, în care creatorul să afle “catedralele timpurilor moderne şi transmoderne”.
Jacques Duhamel, Michel Guy au continuat aceste excelente demersuri şi iniţiative până spre anii 70:
– descentralizarea artei dramatice şi muzicale;
– crearea unor CENTRE CULTURALE;
– punerea în acţiune a unui fond de intervenţii culturale;
– apariţia unei direcţii ministeriale a CĂRŢII şi a REVISTELOR;
– protejarea susţinută a patrimoniului arhitectural şi muzeistic. în ceea ce ne priveşte, pe noi, oricâtă importanţă ar avea aceste măsuri, care, precizăm, în mare parte au fost instituite şi la noi, dar deocamdată mai preponderent ca forme fără fond, politica culturală a statului dă impresia de a nu ţine pasul cu ele.
Voi reveni, cu argumentele analitice de rigoare căci fără demonstraţie orice afirmaţie este nulă de la bun început. Dar după ce voi fi invitat ca ministru secretar de stat la Ministerul Culturii şi Cultelor, în Guvernul lui Grindeanu şi al P.S.D.-ului.
Ion POPESCU – BRĂDICENI