În acest context, criticul neomodernist Ion Trancău instituie, iar ca fondator, poezia „Clopotul” ca fiind o ARS POETICA exemplară, transblagiană, veritabilă prefaţă a creaţiei lui Adrian Frăţilă, subtil ermetică, ontologică, gnoseologică, religioasă şi estetică. „Circumspect, Adrian Frăţilă nu tinde să treacă eminamente liric lăsând uneori impresia epicităţii, prin infuzarea unor aparente elemente narative şi ipostaze de homo fictus… Adrian Frăţilă este simultan un poet introvertit, confesiv şi reflexiv, şi extravertit, aparent declarativ, discursiv (fiind de fapt un transdiscursiv – n.m., I.P.B.)… Concis, autorul este solilocvial şi… colocvial… Lirică, prin confesiunea persistent jubilatorie şi ludică, poezia lui A.F. nu se poate sustrage tentaţiei moderne narativ – baladeşti.” [18]
Ion Trancău crede că poezia lui Adrian Frăţilă atenuează impresia de grandilocvenţă tocmai prin convertirea baladescului în modalităţi lirice şi dramatice moderne, respectiv vag postmoderne şi cu predilecţie transmoderne. În ceea ce mă priveşte scriam în „Flacăra lui Adrian Păunescu” o cronică la „Restanţier la primul meu mileniu”. E un volum în care poetul se erijează într-un purtător de mesaj, mesianic, al epocii, ba al întregii modernităţi de o mie de ani (1011-2011). [19]
Şi în acest bine realizat grafic volum, Adrian Frăţilă se manifestă ca un orfic, dovedind acelaşi simţ muzical, şi se exprimă, din nou, în concordanţă cu trăirile sale sufleteşti, aruncându-se cu aceeaşi încântare într-o lume a simbolurilor decriptate metodic şi totuşi creatic (a se înţelege: cu „uneltele” la vedere, într-o transparenţă furioasă, drastic auto-cenzurată). E vorba de un deliriţionism (un nou curent literar pe care îl anticipez a fi existând şi în literatura română interbelică şi contemporană – n.m., I.P.B.) magico-mitic de factură redundant vizionară şi transexpresionistă; dar şi de repetate evaziuni dintr-un real ostracizant altul transimaginar (fie oniric, fie salutar transcendent şi transcedent – n.m.), fie pur fantastic, în postura tragică a sacrificialului poet, crucifiat ca nou Iisus Hristos pe Crucea Mileniului (cel care a trecut, dar şi cel care a început). Comportându-se în continuare fie ca un baladist de rezonanţă neocerchistă, fie ca un „întârziat” Geo Dumitrescu în microtextele de notaţie rece, lucidă, aforistică, Adrian Frăţilă izbuteşte mai mult în cea de-a doua sa „aventură lirică”, alăturat unor „argonauţi mântuiţi ori unor zei de carnaval pe un ipotetic câmp de luptă”.
Acolo unde se iveşte auroral cu o identitate de-sine-stătătoare ca un veritabil „clasic” al Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu, Adrian Frăţilă izbuteşte să înalţe o voce autentică, oarecum sentimentală, oarecum nostalgică, pe urmele trainice ale maeştrilor interbelici şi neomodernişti, cu un suprarealism de substanţă, uneori disemina(n)t, Adrian Frăţilă se adapă de la scriituri fine şi de anvergură europeană, fără a fi ca postmoderniştii români de pildă un imitaţionist de inflaţie. [20]
Acelaşi volum, din 2011, îl comentează şi Emiliam Marcu, şi Adrian Dinu Rachieru, în „Convorbiri literare”. [22] Cel din urmă îi apreciează figura creatoare lui A.F., nonconformismul şi puritatea ludistă, iar Mihai Duţescu, mult mai avansat în orizontul de interpretare: condiţia baudelairiană de albatros încarcerat în propria condiţie [23]. Trăind într-un Gorj fabulos în imagini şi în ritualuri, în muzici şi ziceri de dor, lumea acestui ţinut i se dovedeşte o zestre durabilă, iar poetul ca atare aduce limba română în stare de graţie cu mijloace artistice puţine, dar tulburătoare [24].
Ion Căpruciu îl asemuieşte unui fiu al lui Dedalus – Icar în Poezie, declarându-l un magician al cuvântului „în starea mereu de poezie şi cu duhul necesar să are văzduhul cu caii unei imaginaţii mereu în cumpănă de sine şi în căutare de sine, călătorind în vis desigur precum înaintaşul său Al. Macedonski, în nopţile sale, spre o altă Mecca [25].
Pentru criticul Eugen Evu, Adrian Frăţilă este „rupt” din mantaua lui Geo Dumitrescu [26]. „Baladist al glumei subţiri, un trubadur neo-folk, un fericit al cuvintelor potrivite… bun versificator atractiv prin ars-poetismul redefinirii proprii, nu doar aşa, ci a unei generaţii”. Adrian Frăţilă este un „eretic” prin limbaj, care „nu cade în eroarea-teroarea unor parafrazişti-parodişti-ventriloci, cum Cărtărescu şi fanaţii „sextualismului” mixtum-compozitum al acestor ultime două decenii”
Lucian Gruia arondează lirica lui A.F. la perimetrul poeziei transcendenţei. E o transcendenţă ţărănească, o înălţare grea, prin smulgere din rădăcină, cu pământ cu tot, prin care autorul vrea să cunoască absolutul, muncindu-l ca pe o ţarină. Or, în această viziune, cunoaşterea echivalează cu aratul cerului. [27]
Acelaşi Eugen Evu revine cu încă o cronică în care reînnoadă o părere anterioară. Conform acesteia, Adrian Frăţilă ar fi un rocker al poeziei, care a reuşit în câteva cărţi, sub egida energetismului brâncuşian, să reziste corupţiei manieriste, prin substenţialismul rezonant al cuvântului cântat, oratoric – modern, fără a cade în clovnerie sado-masochistă, ci esenţial un empatic al comunicării elevate „Deloc păunescian, – crede Eugen Evu – Adrian Frăţilă probează, amplificând condiţia conştinţei artei, la starea cosmică, însă în discurs maliţios ironist, postmodernist, că este mereu acelaşi, unitar prin expresie şi viziune, autoreferenţial sincer şi cuceritor. Probează totodată o atitudine tranşantă, morală, super-lucidă. Paradoxal, el nu este nici cioranian, nici palerian, nici grigurcian, în acel magic „Târg” deloc amar, fiind El însuşi în … carnavelesc, vădind spirit de rezistenţă subtilă prin cultură. [28]
În poezia lui Adrian Frăţilă – se pronunţă şi Ioan Vasiu – „zăpezile au miez de abanos (ce oximoron grozav! iar figura de stil de sorginte franceză e o marcă distinctă a operei sale – n.m.), iar abundenţa de metafore scrise într-un registru al candorii, proaspăt şi inconfundabil, ne arată un poet stăpân pe uneltele sale”. [29]
Emilian Marcu, un prodigios critic actual, îl întâmpină entuziast întrucât Adrian Frăţilă înţelege şi preţuieşte poezia adevărată, însuşindu-şi lecţia marii poezii de la indubitabilii maeştri ai literaturii române, şi mai ales pe cea de singurătate şi ştie că gloria nu se face nici la uşi de cafenele şi nici în haită precum fac „iştii” de astăzi care consideră că literatura mare începe cu ei[30] şi se termină cu ei (?!) Va urma
Ion Popescu-Brădiceni
