S-au împlinit 20 de ani, în ziua de 19 martie 2018, de când s-a stins din viaţă, tatăl meu, profesor Ion Alex. Dragomir, născut în ziua de 13 octombrie 1903, în satul Musculeşti, judeţul Gorj. Orfan de ambii părinţi, la vârsta de 5 ani – mama Elisaveta decedată în anul 1908, în urma unei pneumonii, după ce spălase rufele în râul Gilort, în toamna rece a acelui an. Cu mare regret, tatăl meu spunea că nu şi-o aminteşte. Tatăl, Alexandru Dragomir soldat erou la Mărăşeşti – 1916 -, alături de toţi eroii acestui neam. În această grea situaţie, a fost crescut, alături de sora sa – Elena – mai mică cu trei ani, de bunicii materni Zamfir şi Maria Vlăduţu, ţărani harnici şi oneşti, care prin înţelepciune şi strădanie, l-au înscris pe tatăl meu la Şcoala Normală din Târgu-Jiu. În vacanţe, drumul spre casă şi spre şcoală, îl parcurgeau pe jos, peste dealuri, din lipsa banilor pentru tren. Sora Elena s-a căsătorit în anul 1927, cu învăţătorul Gheorghe Preda din acelaşi sat. Am iubit-o mult pe mătuşa mea pentru calităţile deosebite şi îi spuneam “mama Lena”. S-a stins din viaţă în acelaşi an cu tatăl meu. Mătuşa mea a avut doi băieţi, Ion – profesor la Facultatea de Geologie Bucureşti şi Mircea – profesor de Limba şi Literatura Română, la Craiova. După terminarea Şcolii Normale, tatăl meu a fost numit învăţător la Vişeul de Sus, judeţul Maramureş satul Poienile Glodului. Între timp a absolvit Şcoala Militară de ofiţeri din Sibiu, fapt obligatoriu pe atunci pentru tinerii intelectuali. În februarie 1928 s-a căsătorit cu mama mea, Elisaveta, fiica primarului de atunci, Ion Andreescu şi soţia Elena – bunicii mei materni, cărora tatăl meu le-a acordat respectul bine cuvenit, iar eu le păstrez o caldă amintire tot restul vieţii mele. Primul copil al părinţilor mei, Ninu, fratele meu s-a stins din viaţă în anul 1933, la frageda vârstă de 1 an şi 8 luni în urma unei boli contagioase, netratabilă la vremea aceea, lăsându-i cu o durere sufletească ce le-a marcat întreaga viaţă; dar în anul 1934 m-am născut eu, Antoaneta, aducându-le lumină şi speranţă. M-au adorat! Avid de muncă şi cunoaştere, tatăl meu, a absolvit la cursuri fără frecvenţă Facultatea de Drept în anul 1935 şi Facultatea de Filozofie şi Istorie în anul 1937, Bucureşti. Dintre cele două nobile profesii a ales să fie tot dascăl, fiind numit profesor de filozofie – pedagogie la Şcoala Normală de băieţi din Deva, unde a funcţionat până în anul 1947, când a cerut transferul la Şcoala Normală de băieţi din Târgu-Jiu, pentru a fi mai aproape de bunicii care l-au crescut şi de satul natal, niciodată uitat. A funcţionat la această şcoală până la pensionare. Mama mea, devotată familiei, cu trup şi suflet, neobosită o viaţă, după un doliu neîntrerupt timp de 4 ani, s-a stins, cu ochii în lacrimi în ziua de 22 iulie 2002, la vârsta de 92 de ani. Astfel s-a sfârşit o căsătorie model, ce a durat peste 70 de ani. Menţionez că aceste date le deţin din ceea ce îmi povesteau părinţii mei, dar şi din autobiografia manuscris a tatălui meu, ce mi-a fost dedicată. Cu frumoase, dar şi triste amintiri, aducem un pios omagiu de recunoştinţă – străbunilor, bunicilor, care alături de părinţi ne-au crescut şi ne-au făcut oameni. Le sărutăm mâinile atât de obosite, Dumnezeu să le dea odihna binecuvântată.
Fiica Antoaneta – Neti Dumitrescu, adoratul nepot dr. Cristian Viorel Dumitrescu şi familia lui – soţia Carmen, copii Şerban şi Mihai, în numele nostru şi al rudelor, prietenilor, cunoştiinţelor, foştilor elevi, care o viaţă l-au stimat.
Omagiu, dascălilor din toate timpurile!
Antoaneta – Neti Dumitrescu
