Nu ştiu pe unde am mai umblat, pe la ce Curţi de mari împăraţi am slugărit şi ce regine am cucerit şi poate le-am iubit, şi ele pe mine. Dat într-o zi, aproape când da soarele în asfinţit, memoria mi s-a deşteptat şi amintirile m-au dus înapoi, recunoşteam drumul după florile pe care le-am semănat şi acum înfloreau.
Am găsit în podul casei mele aceste însemnări, eu care la rândul meu, ca şi cel dinaintea mea care povesteşte, într-o zi m-am întors. Erau scrise pe foi vechi de pergament făcute sul şi legate cu tei din acela care se leagă via pe araci cât mai sus să nu cadă strugurii înainte de a fi culeşi toamna, la început de noiembrie, după ce cade bruma şi e de ajuns un pahar ca să spui la prieteni, dragii mei ce frumos e să trăieşti.
Şi sulul legat cu tei, cum am mai spus, era aşezat în lungimea unei postăvi cioplită cu tesla dintr-un cărăvei de plită, cum creşteau odată pe la noi pe Secături, pe unde trece Bâlta care dădea peste margini cu peşti şi raci şi cu binecuvântarea ei de apă dulce.
Aveam o turmă de mioare, continuă însemnările, şi le păzeam cu Moşul, veniseră bulgarii şi se aşezaseră la Capella, făcuseră o biserică doar pentru ei, unde se rugau duminica, aveau un popă numai al lor care le citea Pomelnicele în slavonă, viii şi morţii din tată în fiu, în restul săptămânii mergeau la Baia de Aramă, de unde scoteau cupru şi scuturau munţii de aurul din belşug de care erau plini Munţii Gorjului.
Şi unii dintre ei veneau şi-şi scuturau buzunarele acasă şi aurul îl ascundeau doar pentru ei, că de aceia urmaşii lor şi azi mai află câte o comoară plină cu salbe şi cercei şi inele cu care îşi împodobesc femeile. Întâmplările vin una după alta, continuă însemnările cel ce le-a scris, parcă luna mai adună zilele pe un mosor la sfârşit de aprilie, când la noi corcoduşii de pe marginea drumului îşi scutură florile şi miroase a parfumuri de tot felul prin Brădiceni. Se scutură şi florile de cireş, fiind purtate de vânt, precum cele mai frumoase amintiri ale Înţelepţilor din sat care povestesc despre ţăranii legaţi de glie pentru veşnicie.
Brădiceni. Măi să fie. Plăcuţa pe o piatră e scrisă cu litere de copil cam stângaci, eu cu dreapta aş fi scris mai apăsat şi aş mai fi şi îngroşat unele litere. Bat la poartă.
Un moşneag trecut peste multe întâmplări după cum se vede părul lui alb mă întreabă cu nişte ochi mari, Sărut mâna îi spun, aşa m-a învăţat mama să le spun celor mai în vârstă şi cum bătrânul se sprijinea într-un toiag de corn aşa de drept şi de frumos cu toate nodurile care cresc pe el, singur el neam cu alunul din care se fac colindele de Crăciun, cum să nu-i spun Sărut mâna.
Moşul, nici una nici două, m-a poftit în casă. O casă care se înălţa cu trei trepte deasupra unui teren, susţinând în patru stâlpi sculptaţi din stejar o casă de lemn exact ca a mea de acasă.
Tu de unde vii moşule, îmi zise cu mâna pe inimă, că eu am fost şi am rămas mereu ca veşnicia în acest sat aici e Brădiceni, n-ai văzut piatra? Să nu-mi spui că nu ştii să citeşti că te văd dezgheţat şi în ochii tăi se citeşte toată speranţa copilului care a moştenit Nordul şi Sudul, Estul şi Vestul din zori până la apusul soarelui şi încă nopţile cu lună albastră pe deasupra.
Ştiu Moşule să citesc, dar am crezut că m-am rătăcit văzând piatra scrisă, că de când n-am mai întâlnit nimic asemenea ca la noi în satul acesta vis a vis de biserică, uite, lumea m-a dat înapoi crezând că dacă am plecat n-a fost decât un vis dintr-o noapte când m-am deşteptat.
Nu, nu a fost un vis, am să-ţi spun eu pe rând toate câte s-au întâmplat, dar să intrăm în odaie, nu e frumos ca un oaspete să stea în prag. Şi, luându-mă de mână, intrăm amândoi în odaia bună dinspre răsărit, Colţul sfânt al casei, unde se afla Icoana Preacuratei şi jos, la picioarele ei, o candelă cu untdelemn veşnic aprinsă, lângă un tron de aur cu nişte oase strălucitoare şi cu un Pomelnic bătut în piatră, cu toţi strămoşii până la el.
La noi, continuă Moşul, nu a fost cutremur că la noi a fost şi mai este piatra ca temelie a casei şi piatra peste piatră se încheagă de la sine în patru pereţi şi lemnul numai de stejarii din munţi leagă acoperişurile tot în cuie de lemn să nu sufere credinţa noastră în Cel de Sus, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat care ne apără de vânt şi ploi, de îngheţ pe noi şi râurile, cred că ai observat că la noi râurile vin pe sub cer atât de aproape de stele că niciodată nu îngheaţă, toţi sfinţii ţinându-le în palmă şi suflând peste ele.
Noi ăştia, însă, zice povestitorul, am plecat că s-a întâmplat să cadă o zi de 13 într-o marţi şi nu s-a mai ivit soarele până când n-am ieşit noi la câmp. Şi atunci n-am fost dezlegaţi de un blestem care ne urmărea şi pe care neluându-l în samă am ajuns aici prima casă pe dreapta. Bărbatul a lăsat acasă tot ce avea luând cu el doar femeia cu cei doi prunci, unul de 7 ani şi celălalt de 5. Creşteau pruncii parcă singuri, dar într-o noapte, prinzându-i luna plină pe toţi patru în braţe, la marginea râului au văzut un şarpe cu o broască în gură, înotând şi tulburând oglinda râului şi pe ei din oglindă. Şi în loc să lase şarpele în datina lui să se ducă la casa căreia îi ţinea temelia au dat cu o piatră, au spart oglinda şi au împrăştiat stelele, capul şarpelui luând-o într-o parte şi coada într-alta fără să mai nimerească locul unde sub temelie îşi petrecea iarna. Şi atunci bărbatul aplecat în lumea largă să găsească pe undeva un alt şarpe să-i susţină casa. Dar n-a făcut abia un pas şi l-a găsit aici, avea în frunte nişte pietre preţioase care sunau ca nişte clopoţei şi atât de mari că au fost numai bune să susţină temelia.
Şi cum bărbatul nu ştia să facă altfel de case, neavând nici un model, a făcut casa care o ştia din tată în fiu, ba pe pereţi a mai desenat şi pe nevastă-sa cu pruncul în braţe, care desenaţi fiind s-au şi întors acasă lângă tatăl său luminând locul din odaia bună de la drum, dinspre răsărit. Şi tot aşa s-a întâmplat şi cu ceilalţi care s-au întors de atunci în sat, fiecare la casa lui. Şi nici azi n-o să se sfârşească cei care vin, nici mâine. Că tot mai mulţi tineri s-au trezit din visul lor chiar dacă în visul lor au iubit o regină şi se întorc la fetele din sat, care astăzi au vârsta de măritat şi chiar când adorm cu capul pe pernă intră în memoria lor şi le trezesc sufletul de feciori, care numai pe ele le-au iubit, ca să li se împlinească destinul aşa cum le-a fost dat după liniile săpate în palmă şi care ar sângera dacă nu aduc adevărul ca uleiul deasupra apei.
ION CĂPRUCIU
N.R. Povestirea face parte din volumul II al cărţii „Amintiri din Casa Amintirilor”, aflat în curs de apariţie (I. Predo)
