Aceste frământări se agită pentru că democraţia, deşi presupusă singura formă de conducere intrinsecă justă, cu toate acestea nu a realizat toate speranţele ce masele şi le-a pus în ea.
Se uită un fapt, de care nu vrea să se ţină seama; de psihologia individului, de egoismul lui, de persoana lui.
E lesne de a oferi pentru un timp viaţa holocaustă salvărei publice; e mult mai greu de a trăi întru’un permanent sacrificiu al intereselor particulare.
În ziua în care s’au proclamat, „drepturile omului şi ale cetăţeanului” s’a deschis chestiunea de a se vedea dacă noţiunea pentru binele public ar rezista ciocănirei continue a egoismului individului; şi faptele demonstrează că până la urmă nu rezistă nici la oameni înzestraţi cu cea mai mare bunăvoinţă şi devotament binelui public.
Dacă lumea e foarte nemulţumită în vremurile noastre, ea socoate că această nemulţumire nu e chiar din cauza greşelilor şi a nebuniilor ce le-a făcut cândva şi pe care le face încă, ci consideră cauzele în afară de ea. Ea le pune pe socoteala afacerilor ce merg rău, a impozitelor îngrozitoare, a scumpetei ce tot creşte, a monedei ce se depreciază, a câştigurilor prea mici, a veniturilor iluzorii în salariile de foamete.
Lumea crede că ea nu-i deloc vinovată de toate aceste nenorociri ce o copleşesc, ci o pune pe socoteala răsboiului, ori a păcei, a învingătorului ori a învinşilor, a partidului care ne ocârmuiește, ori a democraţiei.
Nicăierea nimeni nu-şi închipue că aceste nenorociri, în parte cel puţin, sunt efectul unor greşeli de cari toţi suntem vinovaţi.
Dacă am fi avut grija de a cultiva şi educa în mod cinstit spiritul public al poporului, pentru a-şi putea bine şi cu rost înţelege nevoile, apoi multe din nenorocirile ce s’au abătut şi care se vor mai abate încă asupra lumei ar fi putut fi înţârmurite; iar progresul prin democraţie s’ar fi făcut şi s’ar face fără întunecimile ce se observă. Aşa că spiritul public şi concepţia cetăţenilor e vinovată de multe greşeli, lor trebue să ne adresăm, pe acestea trebue să le modificăm. Nimic nu se va clădi solid cât timp nu se va modifica isvorul acesta, pricinuitor al multor fapte bune, dar încă şi a prea multor rele.
Dacă zideşti casa pe un teren rău, schimbător, de bună seamă că ai grije ca temelia să o faci cât mai solidă iar nu tavanul. Tot aşa şi în conducerea treburilor publice. Toţi oferă aproape în proporţie egală aceeaşi cinste, bunăvoinţă şi onestitate, dar dacă principiile de călăuzire sunt fără bază solidă, sunt falşe, desigur că rezultatele la care se va ajunge vor fi detestabile; şi încă, dacă puterea de percepere a evenimentelor lasă de dorit, desigur că toate elucubraţiunile pot prinde teren, îşi pot face drum.
Urmează deci că puterea de aprehenziune şi cunoaştere a evenimentelor, a spiritului public trebue reconfortată şi solid întărită, punând pe orice cetăţean în măsură de a-şi da seama conştient de acţiunea ce o face, de hotărârile ce le ia.
Nimeni nu are pretenţia că reforma spiritului public s’ar putea desăvârşi deodată, fără şovăire şi muncă. Dar tocmai în aceste timpuri, când marile mase sunt chemate să se conducă singure, spiritul public şi opinia trebuie luminate prin cei înţelepţi prin elita intelectuală, care singură are, orice am zice şi orice am face, apercepţiunea cea mai aproape de adevăr, dacă nu cea mai justă a nevoilor generale şi individuale şi tot această elită poate pune stăvilar demagogismelor inculţilor şi pescuitorilor în apele turburi.
S’a constatat, şi faptul pare exact, că interesele elitei sociale se confundă cu însăşi interesele societăţei. Această probă o fac legile imanente şi naturale; iar observaţiile zilnice şi istoria popoarelor o probează. Dealtminterea este lucru curent admis că oamenii de geniu, marii savanţi, artiştii, reformatorii sunt eroi cari lucrează pentru toţi, cari făuresc căile pe cari le vor bătători mulţimile şi cari împetruesc prin munca gândirei şi a inimei lor hrana spirituală, din care umanitatea întreagă va trăi secole.
Ceace se chiamă cultură, noi o chemăm civilizaţie şi progres. Dar e bine înţeles şi limpede pentru toţi că în acest sens cultura are o valoare universală, mai mult sau mai puţin comunicabilă fiecărui ins în parte. Aşa că cultura ar reveni în această ipoteză ca adevăratul scop al organismului social şi această cultură n’ar fi decât un mijloc de evoluţie al societăţei; pentru că ea apare ca o nevoe generală.
Departe de a fi un paradox, respectul competinţelor şi al elitei intelectuale trebue să fie un element esenţial, cu condiţia ca el să fie sănătos şi nobil.
A asigura, graţie acţiunei exemplare a elitei, cea mai desăvârşită desvoltare a cât mai multor fiinţe omeneşti, acesta ar fi poate ultimul scop al societăţei, pentru că acesta este şi ultimul scop al moralei.
Ar putea oare să pretindă cineva, cu toate acestea, că cui ar putea fi bună şi utilă fără ca majoritatea să fie capabilă de a-şi da seama de dânsa, de a o recunoaşte? Desigur că nu. Ea ar fi atunci o unitate de valoare, care nu ar putea fi nici înţeleasă deci nici acceptată de toţi, inaccesibilă maselor şi deci nejustificabilă pentru ele; nu s’ar putea impune lor decât prin forţă sau viclenie, şi în acest caz s’ar stinge şi ar amorţi orice critică şi reflecţie şi ar ajunge la despotismul binefăcător şi ştiinţific propovăduit de Renan, dar care nu numai că nu se potriveşte evoluţiei democratice a lumei; dar chiar ar fi şi o trădare; căci ar constitui un pericol social. S’ar putea, cum a fost de atâtea ori în istoria popoarelor, ca această elită depozitară şi singura judecătoare a bogăţiilor sociale, să o întrebuinţeze numai pentru ea şi în scopul iei, aşa că interesele culturei limitată la o elită nu poate fi legea supremă a organizaţiei Sociale.
Din contră, când cultura nu se separă de interesele mulţimei, când ea nu-şi va aroga drepturi cari nu pot fi egale pentru toţi, nici valori sociale care nu se pot justifica pentru binele comun, nici datorii cari nu s’ar putea impune ori şi cui, numai atunci ea poate deveni folositoare şi cu dreptate.
Aşa că ar urma că evoluţia societăţei spre noi ţeluri numai atunci s-ar face fără convulsiuni, când această evoluţie s-ar face pe baze largi democratice, dând respect şi consideraţiune elitei intelectuale ieşită din această masă, elită ce se manifestă prin forţe intelectuale superioare şi capabile de a se sacrifica fără interes pentru binele public; iar spiritul public al marelor mase sociale fiind ridicat printr’o cultură cât mai intensivă şi mai serioasă ar fi capabil să-şi priciapă bine interesele, ştiind să facă deosebire între bine şi rău, între cei cinstiţi şi între şarlatani, între democraţi şi demagogi.
Aşa numai s’ar făuri bazele de progres ale societăţi, având stâlpi solizi în cultura şi puterea de percepţie a poporului, iar avântul şi geniul creator într’o elită luminată şi conştientă, ce s’ar reînnoi fără încetare din torţele noi, ce o cultură solidă a maselor mari le-ar scoate mereu la iveală, le-ar da aripi.
Vă mulțumim,
IPB și D.Gr. Pupăză.
