Orice Universitate este un corpus, cu o viaţă proprie şi organică, fiind o fiinţă ce-şi află identitatea (şi astfel şi deosebirile faţă de altele) numai prin respectul faţă de unitatea şi unicitatea sa, respect conştientizat, manifestat, glorificat şi apărat de către fiecare dintre entităţile – colective sau individuale, de ordin instituţional sau personal, personificate sau personalizate – ce compun, existenţial şi funcţional, Universitatea.
Universitas este o „obşte”, o comunitate şi o comuniune de persoane, cu pasiune aplecate asupra ştiinţelor, asupra cunoaşterii, iar o astfel de cunoaştere (teoretică, raţională, logică şi nepartizană ideologic) urmează (ulterior concomitent) a se converti într-un praxis de elevaţie şi eficienţă socială şi politică.
O Universitas cuprinde, în rândurile sale, şi pe temeiuri de toleranţă şi democraţie academică, doctores şi scholarii, profesori şi studenţi. O comunitate (universitas), aşadar, în care profesorii sunt (sau trebuie să fie) veşnic studenţi, iar studentul este (sau trebuie să fie un studiosus rerum novarum cupidissimus). Universitatea este o familie, într-un fel (universitas doctorum et scholarorum, corpus academicum); dar, de observat, ea îşi are certe rosturi şi sociale, şi politice, şi morale (astfel cum afirma, la noi, Dimitrie Gusti); dincolo de cele ştiinţifice, dincolo de pregătirea, formarea, educarea, dincolo de rostuirea unei elite în plan naţional şi local.
Există, desigur, o gradare a devenirii universitarului, un ritual şi o simbolistică a treptelor parcurse între iniţierea academică, de la ucenic (scholarum) la profesor (magister, doctor). Cultura universitară medievală fixase aceste trepte la un număr de şase. Astfel, în mod gradat parcurse, acestea erau: cathedra (tânărul devenit universitar, adică profesor, doctor, dobândind recunoaşterea ca atare din partea confreriei universitarilor-profesori, păşeşte şi urcă treptele catedrei, semn, astfel, al ieşirii sale şi al despărţirii, totodată, din şi de mulţimea ucenicilor ce-l însoţesc sau se declară adepţi ai profesorului; tânărul universitar se desprinde şi se distanţează prin singularizare, se individualizează, de aici începe splendoarea şi tristeţea, totodată, a carierei sale ca singularis); pileus (confreria doctorum universitatis îi aşează pe cap, tânărului învăţăcel, după ce-l înveşmânta în togă, pălăria de profesor, semn al libertăţii sale de gândire); liber apertus (deschiderea unei cărţi, gest ritualic de profundă semnificaţie; tânărul proclamat universitar înţelege şi se obligă să acorde întreaga sa cinstire celor vechi şi învăţăturilor acestora); liber clausus (închiderea cărţii, căci, odată cu omagierea celor vechi, se afirmă independenţa, libertatea gândirii academice); annulus (primirea, din partea confreriei academice, a unui inel, semn al logodnei cu Universitas, cu facultatea în mod special) şi osculum (îmbrăţişarea acordată tânărului universitar de către rector, de către decan, de către confraţi, ca semn al emancipării şi al egalităţii depline).
O Universitate poate fi creată din varii raţiuni, dar, in substantia, toate aceste raţiuni au o semnificaţie de ordin politic, căci, printre altele, o Universitate este şi un instrumentum dominationis.
Istoria universităţilor din Iaşi şi Bucureşti sau Cluj – la noi şi mai în zorii istoriei noastre moderne -, istoria universităţilor din Bruxelles, a celei din Londra sau a celei din Berlin, sau din Strasbourg sau de aiurea, toate au o astfel de semnificaţie.
Dar, dincolo de orice înţelegere, cele şase trepte de consacrare a unui universitar ca doctor/magister îşi păstrează deplinul lor tâlc şi astăzi, la care se mai adaugă, poate, încă o treaptă, treaptă pe care îndrăznesc a o apela ca fiind un scribundum (ceea ce trebuie să fie scris).
Nu putem fi şi nu putem fi consideraţi universitari, într-adevăr doctores, dacă nu promovăm şi dacă nu pledăm continuu pentru idei-valori ce structurează şi dau finalitate cunoaşterii noastre teoretice. Suntem şi trebuie să rămânem departe de o transmitere doar sofistică (în înţelesul primitiv al termenului) al unor cunoştinţe. Avem obligaţia, misiunea, onoarea, responsabilitatea de a forma cunoştinţe şi conştiinţe, de a plămădi valori, de a pleda, a convinge asupra acestora, de a promova şi de a institui un spirit critic, civic şi democratic, tolerant şi luptător, totodată, în mediul nostru academic, dar şi in-formând o societate civilă.
Pentru toate acestea, este şi rămâne cea de-a şaptea deschidere/treaptă pe care o propun şi o propunem, odată cu acest număr de revistă, şi anume acest scribundum.
Deschiderea astfel nu ţâşneşte ex nihilo, chiar dacă Universitatea poate cocheta cu tinereţea ei. Sunt în istoria presei scrise, în special acelei de turnură universitară, momente şi spaţii trăind în aşteptare, în care solul spiritual, virgin, aşteaptă timp îndelungat germinarea şi sunt momente şi spaţii care, ciclic, oferă întreaga potentă germinativă unor momente de autentică cultură. Unele dintre acestea rodesc neîntrerupt, odată fecundate, altele cunosc cicluri culturale, mai degrabă însă impuse de vitregii ale timpului, şi mai ales ale timpului politic.
Într-un astfel din urmă caz este Gorjul, care, în pofida rezonanţei toponimice slave, este un ţinut atât de românesc, încât excelează uneori, umoristic vorbind, prin afişarea unui aer mai degrabă scoţian, ceea ce poate însemna şi că Gorjul, fiind mai mult decât Banatul, iar Banatul mai mult decât Oltenia, el, Gorjul este o Oltenie dublu distilată, spiritual. Nu este, aşadar, surprinzător, că autenticul old gentleman, care este doctorul Constantin Lupescu, în ale sale Biografii sentimentale (lucrare în două volume, în Edit. Gorjeanul, Târgu-Jiu,1998) evocă o lume culturală deosebită a Târgu-Jiu-ului şi a Gorjului, personalităţi gorjene sau în vizite în Gorj, ceea ce înlătură anonimatul cultural, voit oficialmente, a domnii peste acest vechi târg, peste această veche parte de ţară. A trebuit, de asemenea, să apară un dicţionar al personalităţilor gorjene de-a lungul istoriei spre a realiza că aici, la Târgu-Jiu, nu puţine au fost evenimentele editoriale cu relevanţă în plan naţional. Regretatul profesor Titu Rădoi, într-o monografie închinată marelui istoric şi pedagog Alexandru Ştefulescu, nota scurgerea a peste un secol de la începuturile învăţământului public în Târgu-Jiu (1832). Faptul că la 1840 luase fiinţă la Târgu-Jiu o şcoală specială de pregătire a învăţătorilor pentru satele gorjeneşti este mai mult decât relevant, gândind că deschidem, cu acest număr, revista editată de colegii ce-şi cheltuie energia pentru dezvoltarea colegiilor noastre de institutori. Peste timp şi uitare, firele se leagă, trecând prin anul de graţie 1890, când se înfiinţează Gimnaziul real (atunci) „Tudor Vladimirescu” (astăzi, Colegiul Naţional), inaugurat în 1896 în prezenţa marelui ministru reformator al Instrucţiunii şi al Educaţiei Publice, Spiru Haret. Să nu uităm, ne lasă, testamentar, Titu Rădoi, că o primă Universitate fiinţa la Târgu-Jiu, organizată de Liga Naţională „Tudor Vladimirescu”, ca „Universitate liberă şi populară”, în cadrul ei conferind nume prestigioase în ştiinţa românească şi europeană, precum matematicienii Ţiţeica şi Gr. Moisil. (Să mai spunem că aici, la Târgu-Jiu, între 1888-1890, s-a construit o sală de teatru care, prin eleganţă, era considerată ca fiind a cincea din ţară, după Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Focşani? că, aici, au evoluat celebrii actori şi cântăreţi Leonard, C. Nottara, George Enescu, Aristide Demetriad şi alţii ?). Aici, la Târgu-Jiu, începând cu a doua jumătate a secolului XIX şi până la Primul Război Mondial, cel puţin, au apărut 12 ziare cu orientări politice diferite şi 11 reviste (ca de exemplu: „Revista pentru literatură şi ştiinţă, „Lira Gorjului”, „Jiul” („Amicul poporului”,), „Şezătoarea săteanului”, „Lumina satelor”, „Ţara lui Litovoi”, „Revista învăţătorimii gorjene” etc); la Târgu-Jiu, aici, la tipografia lui Miloşescu, au venit, printre alţii, Barbu Delavrancea, Vlahuţă, Şt.O.Iosif, Coşbuc, Liviu Rebreanu.
De aceea, apariţia acestei reviste „Antemeridian&Postmeridian” reprezintă o continuitate, într-un anume fel, certifică permanenţa unui gust pentru cultură şi critică literară, artistică mai larg, vine să recoaguleze personalităţi locale ce înţeleg să se restrângă în jurul Universităţii.
Nu este, desigur, obligatoriu ca intelectuali de prestigiu să admită mantia Universităţii, dar este onorant pentru fiecare dintre noi de a ne recunoaşte ca purtători sau, cel puţin, adăstători la umbra Universităţii. Ea, Universitatea, îşi realizează astfel una din finalităţile ce îi este destinată: aceea de a fi o Alma Mater, pentru toţi cei ce nu se mai pot dezbăra de gustul amar al cunoaşterii, de plăcuta osândire la veşnica scormonire a tainelor vieţii, ale creaţiei.
Acum, încheind aceste rânduri de început, îmi vine în gând un text, poate ciudat, din Scrisoarea despre umanism, pe care Heidegger o destinase, în 1946, unui amic parizian, Jean Beaufret. Şi scria, acolo, Heidegger, că a gândi înseamnă un angajament prin fiinţă pentru fiinţă. Poposind în marginea spusei gânditorului german, cred că aş avea deplin curaj să „depăşesc” oarecum limbajul, să afirm că a scrie este un angajament, tot astfel, prin fiinţă pentru fiinţă. A scrie înglobează, gândesc, verbul/acţiunea a gândi, a scrie este curajul de a pune în act acest a gândi, de aceea, poate, angajamentul este chiar mai cumplit, căci a scrie înseamnă deja a fixa într-un anume fel fiinţa ca existenţă astfel cum doar o creionăm prin a gândi.
De aceea, omagiez curajul colegilor mei de a edita această revistă, de aceea mă înclin în faţa acestor autori ce-şi iau imensa responsabilitate de a desghioca lumea între ante- şi postmeridian, de a opera cu o astfel de dimensiune asupra cunoaşterii, asupra culturii, asupra fenomenului artistic şi literar.
Mă înclin în faţa şirului cât mai lung de autori, pe care-i visez publicând şi cărora, din modesta perspectivă a martorului de început, le urez deplin succes.
Şi mai ales, colegilor mei ce promovează această dimensiune, atât de nobilă, a Universităţii le doresc un binemeritat succes.
Prof.univ.dr. Emil Moroianu D.H.C.
