Doamne, am de scris un curs, musai universitar. Despre sau de ştiinţele comunicării. Această armă teribilă a Eului, care riscă mereu a nu ieşi din Labirint, din Gura Chitului, din Infernul Bibliotecii, mai uriaşă decât aceea din Alexandria, căreia romanii i-au dat foc, uite-aşa, din orgoliul lor stupid de a o lua de la capăt, cu facerea lumii, întocmai lui Dumnezeu, care, vedeţi voi, i-a pedepsit, într-un târziu, cu decăderea. Ei, da, cu autodevorarea, dar ceva tot a rămas după ei: arta retorică a comunicării: între împăraţi şi gladiatori de pildă, sau între elefanţi şi colinele Romei. Ei, da, i-am visat pe aceşti elefanţi albi plutind pe mare ca nişte corăbii cu vele înspumate exact ca pletele Afroditei. Şi-ţi repet, Doamne, am de scris despre cum comunică oamenii între ei. Tu ştii? Că, la ora asta, cel puţin un miliard de intelectuali, politicieni şi poeţi pretind / te asigură/ că ştiu.
Eu n-am, zău, curajul acesta demenţial. Ceva mă reţine: ca, de exemplu, Biblia care nici n-o deschizi bine şi-ţi garantează că la începutul a toate stă Cuvântul. Înfricoşat consult un Tratat de Semiologie, ba încă unul de Simbologie. Ce mai! Recurg şi la unul de Metapoetică. Înverşunat, scot din rafturile doldora de cărţi, una veche, ferfeniţită, şi deschid la întâmplare. Parcă pe la mijloc. Dar nu recunosc literele, au nişte desemne stranii, poartă urme de cranii, poartă amprentele unor dihănii care le-au lins să nu-şi piardă luciul de-oglinzi ale Elementelor Originare, ale Entităţilor Primordiale.
Aşa să fi început Arta Comunicării? Sau a început altfel, cu totul altfel, aşa cum, într-o bună zi, brusc îţi înfloreşte toată Grădina, care se umple de un parfum mirobolant. De pe o etajeră, mic, cât un aleph, Immanuel Kant mă iscodeşte, constant, cu privirea. Calm cum i-e firea, îmi judecă fiecare gest, ca un Ahasver, ca un Alkahest.
Ah, am cedat păcatului meu îndătinat de-a versifica. Dar comunicarea poetică pare să fi fost ea întemeietoarea vorbirii şi scrierii. Tăbliţele de argilă, papirusurile, crucile din piatră, scrijelite cu nume, care din comune au devenit proprii stau mărturie. „Atunci când ţi se pare că te afli în impas, schimbi Limbajul” – mă sfătuise cândva, in illo tempore, un magnat al melancoliei (pe nume Novalis?). „Bine, şi ce pun în locul lui?” – îl întrebasem cu-o undă de disperare în voce. „Pe Benedetto Croce, pe cine naiba să-l fi pus?”. „Păi, poate pe Hristos Iisus. E mai sus şi mai greu de respus”. În infrastructura-mi infailibilă – doresc a vă încredinţa – fiecare noţiune poate suporta orice moţiune de cenzură. Chiar fără ură, încât nici o agentură străină n-ar dori să-i ia gâtul, încât pe bietul semn arbitrar să-l apuce urâtul. Şi fiecare rostire potentă anticipează Imaginaţia. O scoate din toate chingilor ei, din răbdări, din ţâţâni, încât din ţâţe / din sâni / începe să curgă Laptele Cugetării, de Calitatea Perlelor. Ea, lipsită de modestie, narcisică adică, imita cântarea mierlelor, îşi deschide băierile inimii, toate ferestrele şi toate uşile. Când era copilă, mergea de-a buşilea; azi, are o coloană vertebrală de invidiat: c-ar reinventa, c-un nesaţiu înfrenabil, c-un entuziasm contagios, orice (se)mantică (Aici, primul meu poem se încheie frumos!).
Am convingerea neclintită că primul poem, din această serie, nouă, s-a încheiat, într-adevăr, foarte frumos: din Po(e)mul Cunoaşterii, tot picau fructe în iarbă. Am gâze în barbă, flămânde, şopârle cât acele cu gămălie. Mi-e sufletul într-o trezvie… ce nu s-a mai văzut. Ca să comunici, trebuie obligatoriu să te cunoşti pe tine însuţi. Iar asta nu e posibil decât prin lecturi repetate, prin anamneze şi transmigrări, metampsihoze şi travaliu creator; prin instrucţie automotivaţională, prin destin şi prin modul în care cultivi o roză, un crin. Şi cum te faci frate de cruce cu un arlechin. Ca să comunici, trebuie să-ţi revelezi subconştientul, prin fel de fel de metode (atenţie la heptapode!), prin tot soiul de tertipuri (atenţie la arhetipuri, la nisipurile mişcătoare!). Comunici doar ce-ai dobândit şi ce-ai cucerit. Infatigabil, vulcanic, furtunos, voluntar, sau dimpotrivă revendicându-te din memoria colectivă, atât de înaltă – atât de adâncă.
Sinele-i peşteră? Superegoul: o stâncă de lavă răcită? Iubeşte-ţi aproapele! Dăruindu-ţi preaplinul fiinţei, ca pe cununa de sânzâiene, ca pe snopul de grâu. Pe la poarta casei tale trece un Râu! Bea din el în fiece dimineaţă o cană cu vârf. Stropeşte corpul soţiei, ca-ntr-un ritual arhaic, şi nu va deveni niciodată stârv, puţind îngrozitor, încât să-ţi parvină gând sinucigaş.
Aţi băgat de seamă? De o vreme, în Oraş oamenii trec unii pe lângă alţii ca nişte marionete. Ca nişte roboţi, ca nişe cyborgi. Toţi, dar absolut toţi, sunt goi pe dinăuntru. Au corpul precum Omul-de-Tinichea, iar eu, precum escrocul de Vrăjitor din Oz, să le dau carnea şi sângele, mintea şi setea-de-absolut. Ah! de un timp, eu m-am procopsit: modelez vase şi oameni din lut. Sunt prin urmare menit să transform viitoru-n trecut? Să reîntorc întreaga literatură a Oraşului în mit?
Însă cum comunici şi ce comunici cu un copil? Dar cu un bătrân? Pe care l-ai dus la azil, căci, prin casă, te tot încurcai de el? Dar cu propria-ţi umbră, care îţi cere, ca o nebună întruna, să-ţi fixezi diferenţa, unicitatea şi raportarea la un model (transcendent!)? Copilului îi zâmbeşti mai întâi, îl înveţi să se joace cu trei lămâi, apoi cu şapte; îl înveţi deosebirea dintre scoică şi şarpe, dintre miere şi sare; răbdător îl mângâi pe zulufii cârlionţaţi, apoi, cu voce calmă, îi spui o nemaipomenită poveste; şi tot, în joacă, îi citeşti în palmă evoluţia ulterioară, cu-o abia disimulată spaimă, dictată de acest exerciţiu futurologic, în fond violent şi sacerdotal.
Dar cu constructorii de universuri ficţionale cum şi ce comunici. Mai ales când vor, uite-aşa, tam-nisam, să ridice fie o mănăstire, fie o catedrală, fie, în zorii epocii transmoderne, un amfiteatru uriaş cât tot platoul Tibetului; unde să fie încununaţi laureaţii Premiului „CREANGA DE AUR” pentru literatură, filozofie, ştiinţă, artă şi comunicare. Cine stăpâneşte magia comunicării e totuna cu a stăpâni arta poetică!
Vă întreb, absolut sincer, ştiţi voi să comunicaţi po(i)etic. Cu dus-întors? Cu asupră de măsură? Cu, în suflet, o arsură? Oh, trecem atât de simpli şi gravi de la pământ la cântec. Trecem frumoşi şi aspri din Pădurea Durerii la stelele incendiate de noi cu buzele! Haideţi să desfiinţăm ecluzele dintre noi! Eu am văzut şi goluri de cleştar: se adăpau din vinele Fântânii. Când înfloreau pe ţărmul insular, coralii fragezi îmi foşneau plămânii, când tocmai stând să-mi cumpăr alt amurg. Căci m-am trezit că repede mai curg: spre fluviu-n care freamătă Lumina. Şi nu ştiam! A cui să fie vina? Ipoteze efemere asupra ochilor mei. Mă las acoperit de pietrele rare. Arborii elefanţilor şi-au pierdut ideile în marea aventură. Să ne potrivim surâsurile după ceasul nopţii: poate că vom seduce vizionari şi proteici cărarea dintre foşnetele ierbii şi ne vom confrunta-n priviri cu cerbii.
X X X
„Vezi şi azi – mărturisesc –
draga mea, eu te iubesc.
Şi îmi place să mă pierd –
negrul păr când ţi-l dezmierd!”
„Dar are Baudelaire o vorbă:
numai verbe ai în tolbă?”
„Am şi substantive-jerbă
pentru-o scriere superbă!”
„Cu metafora cum stai?”
„Ştii, mi le culeg din rai,
din raiul limbajului
cum Câmpia Blajului.
Vezi şi azi m-ai prins că-mi eşti
mândra mea ca din poveşti.
Te-aş cu foc îmbrăţişare
să-ţi fiu insulă, tu: mare
ce-o străbat corăbiile.
Ne-om iubi ca vrăbiile,
uite-aşa vom naşte pui,
ce-or pleca-n lume haihui –
să murim de dorul lor,
într-un timp pustiitor”.
Ion Popescu-Brădiceni
