„Radiografii spirituale” – noul volum de poezii al lui I.D.Sicore – este o temerară aliniere a efortului creator în noua paradigmă a transmodernismului în sensul „globalizării” / „globmodernizării” discursului liric ca atare.
Publicate una câte una în cotidianul „Gorjeanul” – printre ale cărui tradiţii „rezidente” se numără constant cultura literară şi poetică, cele vreo 300 de texte glisează ostensiotic dinspre firul (meta)fizic spre cel estetic, şi dinspre cel (meta)estetic spre cel etic; ulterior moralismul se înnobilează într-o ontologie a imaginarului social / societal.
Patriotismul pare un sentiment vetust, dar el poate rămâne drept componentă a unui demers auctorial sensibil – inteligibil / tranzitiv – reflexiv. Vechea maximă latină „ubi bene, ubi patria” nu poate decât să însemne că numai în ţara mea mă simt bine pentru că sunt acasă la mine, în propria mea axis mundi şi în propriul meu centrum mundi.
Aşa reconfigurez eu, transmental, înţelesul secţiunii „Ridică-ţi fruntea Ţară!”. Propoziţia recheamă la verticalitate, demnitate, unitate, fraternitate, libertate, valori democratice inviolabile / intangibile în orice epocă, în care poporul e stăpân pe soarta sa; astfel poezia îşi reconfigurează funcţia ludică (joculară, agonistică) şi redevine meditaţie profundă şi responsabilă pentru umanismul ca stare generală şi generată de locuirea frumoasă şi bună a unui pământ strămoşesc, nedeturnat, politic, de la rosturile sale fundamentale.
Pledând pentru reîntoarcerea omului la sufletul său, I.D.Sicore celebrează Fiinţa lăuntrică, aceea ce-i partea zeului şi a Esenţialităţii ca Entitate nemuritoare. Nostalgia dă aură unei semantici a ofrandei sacrificiale. Poezia ca întreg e „acest ansamblu neîntrecut / creat de-o mână prea cu har” e „sculptura ce altfel o gândim / cioplind în ea mirări şi mit”, ca Lucian Blaga de pildă.
Cele mai fericite expresivităţi ne parvim nouă, cititorii mai cu minte, dinspre zarea infinită a metapoeticii, zonă irizată de metaforizări directitudinale, de metonimii cu tâlc hermeneutic pe un tărâm al unei comprehensiuni reînnobilatoare stilistic.
Aşadar precum Iona, ca să viseze tot în chit, nu mai poate proceda poetul transmodern. Nici zăbovind în regatul lui Hypnos, căci trebuie să se implice în viaţa „republicii”, în refondarea ei pe principii corecte (a se citi la vedere / transparente).
Avertismentul lui Kavafis, marele poet grec contemporan şi nobelican, că poetul e un misionar al rostirii, limpede şi clară, ca o punte între marele DA şi verticalul NU, e încă valabil, căci nu putem, ca scriitori angajaţi „să lipsim din vorbe / să plecăm din cântec”. Până şi înţelepciunea lui Ovidiu nu s-a perimat, întrucât chiar ne revine datoria sacră de a da glas verbului aletheic şi eleutheric.
I.D.Sicore, şi la vârsta senectuţii, are memoria trează şi inteligenţa intactă. Beneficiind de îndelunga-i experienţă de scriitor îşi provoacă muzele să-l slujească în continuare. Acestea mai ezită ele, dar i se supun cu plăcere fiindcă văd în scriitură urme proaspete de trăire în şi prin lectură, în rezonanţă cu simţirea şi raţiunea, cu iubirea şi „cuvântul unui popor” / ori dorindu-se a reprezenta vocea străzii.
Colindând Marea Existenţei cu „busola poemului” la îndemână nu se rătăceşte fie chiar înconjurat de ditamai singurătatea. Estimp, poeţii lumii „în suflet îşi frământă visul”. Şi „destui poeţi şi astăzi tac / în suflet îşi frământă splinul / ce mai contează dacă plac… / amară viaţă li-i destinul” (Egalitate).
Şi vorba lui Schiller: „Poezia trebuie să meargă la inimă că de la inimă a plecat”. O asemenea poezie elaborează, în prezent, I.D.Sicore, care, ca poet, transfigurează dând alte înţelesuri decât cele îndeobşte cunoscute. Căci „de te vrei poet, cuvântu-ţi luminează!”. Apoi în continuare „ideea cum şi gândul tu să le pui în faţă”. Şi „vezi de nu uita că poezia nu-i a ta / decât atunci când stilul nu-ţi îngheaţă”. Pe urmă, în fine, „Fii tu însuţi în toate, nimic nu mima!”. Adică poetul trebuie să fie autentic ca voce singulară şi autonomă!
Ion Popescu-Brădiceni
