Ion Mocioi mi-a prefaţat şi tipărit, cu prilejul împlinirii a jumătate de veac de existenţă, o carte de 50 de sonete, fiind ea o antologie selectată şi alcătuită de Valentin Taşcu.
E rândul meu să scriu un succint comentariu despre o plachetă a lui Grig M. Dobreanu de „sonete desuete” îngrijită de George Drăghescu în celebra-i colecţie „Ceaşca de cafea”, ajunsă la numărul 4.
Ideea mi se pare argheziană şi nu ezit a-mi îndeplini cu promptitudine misiunea care cu încredere mi s-a transmis.
Grig M. Dobreanu este cunoscut deopotrivă ca scriitor umorist, dar şi ca editor de mare probitate profesională şi cu solidă formaţie estetică.
Am mai scris cronici despre contribuţiile-i întotdeauna consistente în „Reinventarea Capodoperei” (I+II), dar ca sonetist îl ştiu de mai de curând. Ca atare, curios, i-am lecturat „sonetele desuete”. Calificativul „desuet”nu are nimic peiorativ în el, ci – cum altfel, ca să nu cadă în ridicol? – doar autoironic; ca atare ispita postmodernistă ar trebui să-i fure condeiul inteligent, subtil şi satiric, dar din fericire, autorul, rezistă cu brio; câte-o „poemă” dobândeşte accente vaticinare, de revoltă împotriva unui regim criminal şi mafiotizat, de îndemn la acţiune – una desigur eminamente patriotică; o alta – redactată chipurile haios – „dintr-o postură de Păcală”, când, de fapt, substratul e unul revendicativ, şfichiuitor ca un bici pe spinarea unui nemernic.
Verbul exact este a demasca (s.m.). Grig M. Dobreanu asta face: demască necruţător aspecte actuale dezastruoase pentru o naţiune ce-ar fi meritat după 1990 o soartă mai bună. Astfel „fragmentele-i de nimicnicie” vor rezista futilităţii căci în lipsa celor în măsură s-o facă – scriu – istoria de azi a unei Românii năpăstuite, scoasă la mezat de clasa ei politică, în care „conducătorii ni-s duşmani / şi-n robii lor ne-au prefăcut”, în care „banii merg la moşieri, /iar noi jucăm acelaşi rol: Popor stupid – popor nărod”. Un blestem cumplit s-a abătut peste ţară: aceea de a avea numai preşedinţi neromâni: întâi unul tătar şi vulgar, pe urmă rrom-bulgar, apoi un găgăuz măgar, ca în fine să ne procopsim cu un matroz-khazar, care şi-a silit populaţia să se prostitueze, să decadă moral, să se pauperizeze şi „cum situaţia e gravă/nimic ce-i sfânt n-o să rămâie” pe-acest pământ.
Dar ca să-mi concentrez textul, trebuie să precizez că ludicul lui Grig M. Dobreanu are forţa (penetranţa) diatribei, devenind transludic (s.m.I.P.B.), adică raţional, competitiv, justiţiar, războinic, înţelept şi poetic. Se caracterizează prin dinamism expresiv şi ruptura de un sistem ai cărei parlamentari, fatalmente corupţi, după ce s-au cocoţat acolo sus, ne arată doar… dosul; râsul său sarcastic e mai degrabă crispat/îndurerat decât cathartic; e un fel de «râsu’-plânsu’» grefat pe nenorocirea unei ţări schimbate în… rahat, „plină de hoţi şi de ciocoi/ce fac afaceri pe ascuns/cum nimeni n-are să priceapă./Chiar Ţepeş de-ar veni-napoi,/văzând ce jalnici am ajuns,/s-ar arunca scârbit, în ţeapă!”: iar gluma nu mai poate fi nevinovată ci obligatoriu mordantă, eficace artistic, valabilă obiectiv, totuşi de-o subiectivitate transgresivă a receptivităţii populare mediocre. Cum ar sublinia Henri Bergson, forţa de expansiune a comicului e imprevizibilă, iar Grig M. Dobreanu are acest stil… sinucigaş/sacrificial; ale cărui trăsături sunt: gândirea dreaptă, implicarea totală, căutarea armoniei, iluminarea interioară, cunoaşterea superioară (adică spirituală), curajul de a rosti adevăruri interzise dictatorial, sugrumate, confiscate grobian etc.
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie
