În privinţa unei femei sensibile, dacă primul gând e tranzitiv, al doilea gând nu poate fi decât secund, reflexiv, poetic. El a suferit o metamorfoză dinspre fiinţialitate spre existenţialitate, o mutaţie reală în plan semantic.Din perspectiva celor deja arătate, Marieta Căprăruşi îşi trăieşte anotimpurile sub semnul culorilor, întocmai simboliştilor şi neosimboliştilor, desprinsă direct din mantaua lui Bacovia, dar încă jinduind discursul acestuia copleşitor prin geometria simbolurilor, ori din mantaua lui Nichita Stănescu, semn că poetesa are lecturi şi din neomodernism, e la curent cu evoluţia poeziei române contemporane şi se poate detaşa, desprinzându-se ca identitate auctorială. Sentimentul care domină confesiunile şi nostalgiile, rememorările şi autoscopiile Marietei Căprăruşi este iubirea, târzie, crepusculară sau, dimpotrivă, inaugurală, virginală. În atât de bogata poezie de dragoste a lumii, deja matură, autoarea cărţii „Al doilea gând” imprimă discursului liric o notă personală. E o izbândă incontestabilă care se adresează sufletului, inimii, reflexiei interioare, din instinct metapoetic şi ştiinţă = poiein.
Volumul conţine suficiente poezii cât să merite publicarea: izbutite, fericite compoziţii abstractconcrete, ideaticosenzuale, frapând atât prin sensibilitatea frustă, cât şi prin carnaţia metaforic-imagistică a „dicteului” (auto)referenţial. Întotdeauna primul gând se poate „răzgândi”. Cel de-al doilea rămâne obligatoriu grefat pe acea persistenţă a memoriei şi pe acea rezistenţă a culturii apropiate cantitativ calitativ. Iar Marieta Căprăruşi ne încredinţează blândă şi totuşi fermă, naivă şi totuşi şlefuită, socială, mimând naturală incantaţia neoriginantă ori întreţesând abilitată un limbaj autotelic, capabil să exprime profundităţi rezonante cu o matriţă filosofică.
Aşa că poemele încep a deveni antologice şi subtil translogice. Citez „Oraşul meu iubit!”, unde poezia dă întregului po(i)etic o verosimilitate şi o expresivitate de un înalt nivel emoţional din pricina fecundelor „adieri senzuale” dinspre o mitologie deloc epuizabilă prin repetate arderi ontologice. Intuiţiile remarcabile aproape că mă uimesc. Citez: „Îmi iubesc oraşul, pentru că mă plimb pe urmele noastre”; „Ştiu sigur că nu eşti tu, ci altcineva care vine, / din când în când, să-şi vadă vechile trăiri”.
Dar poetesa Marieta Căprăruşi are, postmodernistă fiind, şi umor, aşa, cam ca Ana Blandiana sau ca Marin Ifrim (vezi „Azimut”). Râsu’plânsu’ o prinde, o ajută să se exprime dezinvolt şi degajat. Secretul unei asemenea dicţiuni îl constituie reciclarea şi reinventarea unor toposuri consacrate. În „Paiaţa” de pildă, poeta, gorjeancă de ceva timp, reiterează, ca şi Nichita Stănescu în „Bufonul şi Moartea”, tema/motivul clovnului, grefă operată pe un filon ce se vădeşte încă de neepuizat. Ce vreţi, poezia română e încă tânără, iar „plaja” ei lingvistică permisivă oricărui experiment. Însă în cazul Marietei Căprăruşi experimentul glisează convingător înspre poeticitatea fie ea scenică, fie ea de un umanism tulburător. Traseul acestui renuvelat model po(i)etic pare desenat cu o simplitate dezarmantă. În scriitură, se duce spre Montale şi Pillat, ca în „Ochiul de aramă”, care se încheie cu un splendid distih: „Jalea despărţirii vara o străpunge, / Ochiul de aramă stă ascuns şi plânge”. Sau cu o abilitate de o fineţe japoneză schiţează tablouri de real (vezi Suflet gol) ori readuce în „pânza” textului vreun personaj ilustru precum Faust (vezi Un Faust rece). Ah, m-am dumirit! Tehnica Marietei Căprăruşi e una de acumulare / de alambicare a unor îndătinate imagini coborâtoare din străvechi arhetipuri şi mituri literare până când surprinde saltul calitativ curat ca o mirare de un autentism auroral (vezi O lacrimă cât un ocean): „Mi-a curs o lacrimă în palmă / Unde ţineam chipul tău drag şi blând, / Atunci m-am speriat: / „– Doamne, dacă te îneci, eu ce mă fac?!””. Deşi nichitastănesciană în structura compoziţională, poema al cărei prim catren l-am citat e o bijuterie incontestabilă şi asemenea izbutiri mai pot fi întâlnite în „Al doilea gând”. Le selectez cu o bucurie nesimulată: „Andante”, „Mere verzi” (în manieră marinsoresciană, întrucât suntem în era postmodernă – n.m., I.P.B.), „Fără drept la replică!”, „Cu taxă inversă”, „Aştept”, „Mutual”, „Vis” ş.a.
Ion Popescu-Brădiceni
