O povestire e o poveste ca o rostire în cazul lui Lazăr Popescu. Inepuizabil – trilogia „Eşecul cartofilor cruzi” neveştejindu-i prospeţimea naraţiunii ca o vorbire şi viceversa – prozatorul abordează genul scurt cam ca Liviu Rebreanu ori ca Eugen Barbu ori ca Marin Preda sau ca Zaharia Stancu.
Asta fiindcă Lazăr Popescu se raportează doar la mari modele, eliminând pe cele de conjunctură, conform principiului ori totul, ori nimic (Macondo al lui Marquez).
Personajele încearcă o locuire Kairotică/ Kenotică, să nu se supere locul pe om (Costică Ochiu). Ernst Cassirer comentează despre limbaj şi la un moment dat zăboveşte asupra copilului cu mania numelor, a transferului obiectiv înspre subiect şi invers.
Asemenea copilului, Lazăr Popescu se menţine în zona încă ingenuă a logosului semiotic îmblânzit hermeneutic cu modulaţii… fonologice, cu logica unei gramatici care se simte vinovată de propria-i arbitrarietate şi atunci recurge la un… metalimbaj dator tradiţionalismului (vezi George Coşbuc pe care nu-l impresionau chestiile în stil occidental).
Onomaturg prin excelenţă, prozatorul se „ţărăneşte” neaoş cam ca Marin Sorescu în „La Lilieci” (căci un alt corespondent în România nu ştiu să i se potrivească – n.m.) de teamă să nu se fi depărtat prea mult de sine, de patrie, de neam etc.
Topofilia e şi ea utilizată cu succes. Valea cu trestie (e ceva în consonanţă cu pascaliana trestie cugetătoare?) e una paradiziacă, ori una nostalgiza(n)tă psihologic? E una a tăinuirii şi a destăinuirii ori una a băznirii şi policririi pe baza celebrului transfer metaforic al lui Saussure şi Barthes?
Prozatorul se revendică – să-i fie limpede poziţia – din epoca triburilor şi a clanurilor, una veche (arhetipală, nu?) şi trecută prin istorie fiind, noi, românii, ameninţaţi mereu violent cu ştergerea identităţii noastre etnice şi morale. În „Oameni supăraţi” parcă s-ar simţi o adiere dinspre Fănuş Neagu ori Dinu Săraru. Mă refer la elementul satiric, la ironia care demască politica ipocrită, de circ decăzut şi el în curată golăneală şi debusolantă mascaradă.
Dealul şi Valea se succed desigur mioritic (Lucian Blaga) iar Lucian Ionescu invocă programatic ro(s)tirea înceată şi cosmosul rotitor. Iar Ion Capac e pentru Lucian Ionescu un soi de Vasile Porojan pentru Vasile Alecsandri şi Ţugurlan pentru Ilie Moromete.
Această lume pe care Lazăr Popescu o salvează de la riscul de a-şi pierde memoria – una nescindată între natură şi cultură – e până la urmă seducătoare prin latura pitorească, aparent nespectaculoasă, dar plină încă de diferite ciudăţenii.
Lazăr Popescu şi-ar dori să nu accepte jugul scriiturii intenţionate. Idealul său e autenticitatea nonritualizată, adică se vrea doar metavocea colectivităţii, risipită, diseminată în moleculara acţiune brauniană.
