Noua premieră a Teatrului Dramatic “Elvira Godeanu” m-a convins, pe mine, vechiul cronicar teatral şi, poate, cel mai fidel. Noua orientare pe care actualul manager a dat-o spectacolelor, după instalarea sa la cârma instituţiei, este evidentă. Cosmin Brehuţă vede altfel rolul actorului şi rostul unei montări, în virtutea realmente încă de ordinul actualităţii de tip postmodern(ist). Cum însumi am agreat, cândva, o asemenea paradigmă, mi-am însuşit experienţa ei, sunt de acord cu premiza că o piesă de teatru trebuie, cu orice preţ, să-şi ţină publicul aproape deopotrivă în regim etic şi în regim estetic. La fel, atitudinea de tip post- şi meta-modern(ist) se vădesc ambele utile şi ca virulentă satiră şi critică socială a derapajelor unei societăţi, aflată în refacere pe toate palierele, cum se prezintă cea românească în zilele noastre, intrată binişor în mileniul al treilea. Am apreciat, aşadar, în noua premieră a T.D. „E.G.” „Avioane de hârtie” a Elisei Wilk, câteva aspecte. Primul: caracterul nonficţional al „povestirii” monologate. Al doilea: abordarea specifică teatrului-lectură (practicat în interbelic de Coca Farago, o dramaturgă lansată de G.M.Zamfirescu – n.m.). Al treilea: devoalarea de termeni aderenţi la o realitate marcată de o criză adolescentină a unei generaţii sacrificate pe falsul altar ridicat de o clasă politică perversă şi coruptă în totalitatea sa, de un egoism feroce şi de o sete de acaparare nemeritată a unor fabuloase salarii, beneficii şi averi. Mărturisesc, fiind un om corect politic, cam în genul platonicoaristotelic, transutopic şi transumanist (linii de forţă ale mai „progresistului” transmodernism – n.m.), am vizionat „Avioane de hârtie”, aşa cum şi-l imaginase regizoarea Laura Moldovan şi scenografa Măriuca Ignat (pe muzica originală a lui Glad Berindei, beneficiind de o distribuţie eminamente tinerească din rândul căreia au excelat Andreea Chiriţescu, extrem de convingătoare (în rolul Lenei) şi Fiu Cristian Vlad (în rolul lui Miki). Regizoral pur şi simplu, s-a apelat la mai vechea lege a punctului şi contrapunctului, recalibrată după „clasica antiteză dintre aparenţă şi esenţă”. Din clarul motiv că toţi cei şase elevi dintr-un liceu ca oricare altul din bulversata noastră Românie de după 1990 sunt obsedaţi – cu subiect şi predicat – de propria lor nefericire, de propriile lor frustrări financiare, biologice, parentale, sufleteşti, fiziologice, psihologice, transpersonale etc. Astfel Lena (reînchipuită, repet, antologic, de Andreea Chiriţescu) caută a echilibra raporturi nefireşti între nişte damnaţi particularizaţi într-o generalitate dementă, ameninţând de a deveni criminală, deci odioasă, din pura şi simpla pricină că regimul de instrucţie şi educaţie pare să ni se arate într-o decadenţă blestemată. Ruperea de nivel dintre cantitativ şi calitativ pare să se ivească ici-acolo, de prin replicile – şi de prin dedesubturile lor – dar ruptura propriu-zisă se lasă (încă, de ce?) aşteptată. Ultima imagine (a lui Miki transformat în viitor posibil terorist, asasin, răzbunător al situaţiei sale de mereu ostracizat, marginalizat moral şi civic – n.m.) are menirea unui strigăt, nu atât de revoltă cât unul „postistoric”. Asta fiindcă istoria însăşi, în „dulcea noastră Românie” (1990-2020), pare să-şi dea duhul. Păcat, căci după un secol zbuciumat, sfâşiat de războaie, revoluţii, contrarevoluţii, dictaturi, democraturi etc., România nu şi-a revenit nici după 2015, în prezent copiii naţiunii fiind nimiciţi, opresaţi, umiliţi de „dictatura” lipsei locurilor de muncă. Rămaşi în ţară, fără iubirea părintească, ei se trezesc „odraslele” nimănui şi se comportă în consecinţă: murdar, antisocial, periculos, exact ca Alex (ilustrat verosimil de actorul dezinvolt Alexandru Manea) ori precum Laura vagaboanda (căreia actriţa Adelina Puzdrea încearcă a-i sublinia contradicţiile lăuntrice), protagonistă a unei drame de inconsistenţă ontologiă, gnoseologică şi axiologică. Bruscat, bătut, alungat, mursucat, batjocorit, ameninţat cu moartea (prin „închiderea” într-un sac de plastic, negru, ca mâlul infernului, ca mocirla bolgiilor danteşti) de către Bobo (jucat de actorul Bogdan Constantin) şi Alex, Miki pare cel mai uman dintre ei. Însă, repet, fiecare adolescent îşi are propria-i durere, interioară, care apasă crunt asupra „deveninţei” lor ideologice şi pedagogice (excepţie nefăcând nici Andra, jucată simptomatic de Amelia Toaxen, într-un regim de contraste) şi îi deformează caracteriologic. În definitiv, textul (pe alocuri intertextual la teatrul bulevardier ori la cel alasurdokafkian – n.m.) se îndepărtează de modele, prin curajul de a transla nonfictiv realitatea curentă într-o distopie/ antiutopie antipoliteistă. Ce să mai desluşim, aşa la o primă aruncătură de ochi? Că asemenea lucrări dramaturgice îşi au necesitatea lor într-o zonă literaturizată (poate?!) excesiv. Limbajul folosit de cei şase tineri e frust, e crud, e argotic, e demistificator etc. Închei prin a-i da cuvântul, în finalul cronicii de faţă, Laurei Moldovan:
“Elise Wilk este una din vocile tinere din dramaturgia românească, preocupată de problemele tinerilor, a adolescenţilor. „Avioane de hârtie” este o poveste despre prietenie, adolescenţă, despre dragoste, violenţă fizică şi psihică, toate pe fundalul plecărilor părinţilor la muncă în străinătate. Şase tineri de 16 ani, şase poveşti care se intersectează pe holurile sau în curtea unei şcoli, care se ascund şi se revoltă în vise, în realităţi dure, înfruntă abuzuri şi trec praguri spre maturitate fiecare în felul lui, conduşi de frici şi speranţe, de îndoieli şi dragoste. „Avioane de hârtie” poate să fie un strop din fiecare, dar cu siguranţă este ca un strigăt: „Sunt aici şi nu vreau să cresc singur!” Elise Wilk reuşeşte să atingă cu subtilitate, emoţie, cu forţă toate aceste subiecte sensibile şi complexe ale adolescenţei, ale parcursului şcolar şi în final al devenirii mature.”
(Laura Moldovan)
La realizarea spectacolului au contribuit:
Maşinişti: Gabriel Popescu, Cristian Bălţăţeanu, Vali Vasia, Ovidiu Ionescu, Adrian Bălan, Bâzu Ninel; Producţia: Fănuşa Popescu, Florin Ionescu, Teodorescu Stelian, Traian Ionescu; Pictor executant: Florin Ularu; Recuzita: Doina Bâzu; Machiaj: Lucica Titu; Cabinieră: Ana Maria Nanu; Impresariat: Adriana Ciocîrlan; Garderobiere: Ileana Stoian, Maria Aninoiu;
Administrativ: Camelia Răscol, Mirela Toma; Fotografii: Vasi Pleşa; Concepţie afiş-flyer: Maria V. Botar; Consultant artistic P.R.: Iani Gârbaciu; Contabil şef: Luminiţa Greculescu; Manager: Brehuţă-Ciobănuc Cosmin
Ion Popescu-Brădiceni
