De curând s-au sărbătorit cu mare fast 100 de ani de la nașterea meșterului maistru Constantin Brâncuși.
La Târgu-Jiu a fost centrul acestei sărbători meritate, fiindcă sculptorul plecat dintr-un sat sărac al Gorjului, ca să fie recunoscut ca „mare” abia peste hotare, e într-adevăr o scânteie din geniul românesc.
Au venit cuvântători celebri din București.
Nu m-am dus fiindcă mi-am format o convingere că atât asemenea sărbători, cât și dezvăluirile unor anume cercetări și adaptări a anumitor vieți de oameni de seamă din trecut, astăzi nu au alt scop decât să-i înalțe nu atât pe cei căutați și dezvăluiți, cât mai ales pe dezvăluitorii lor.
Mi s-a spus însă de către cineva care a ascultat la acest simpozion pe redescoperitorii lui Brâncuși că unul dintre ei a afirmat că opera acestui atât de scuturat artist e pasibilă de tot felul de interpretări.
Acest gând îndrăzneț și nu lipsit de originalitate mi-a amintit că după 23 August 1944 circula zvonul în Târgu Jiu că un edil al acelor vremi propusese dărâmarea Coloanei recunoștinței, operă atât de sugestiv închinată făuritorilor de țară din toate vremurile pe acest pământ românesc.
A fost norocul că s-au găsit alții mai cu cap. Ei au împiedicat distrugerea acestui monument care atrage vizitatori din toată lumea. Cinste lor!
Din nefericire, acum câțiva ani, sub primariatul nu știu cărui june plecat de la țară, dar neiubitor al naturii, maiestuoșii plopi sădiți în jurul parcului unde tronează Coloana au fost tăiați pe motiv că împiedică perspectiva infinitei țâșniri din pământul de pe micul platou din partea de Est a orașului. Doctorul Marcu, prieten al lui Brâncuși, despre care a și scris în publicațiile actuale, mi-a povestit că sculptorul a fost foarte bucuros când s-au plantat acei copaci înalți și drepți, pe care îi iubea mult, ca orice artist.
Dar spre a fi primar nu e nevoie să înțelegi frumusețea, măreția unui arbore.
Mai mult, repede după tăierea plopilor a fost scos și gardul înalt, din prefabricate de beton armat, din jurul parcului din ce în ce mai neîngrijt. Pasă-mi-te și gardul făcea umbră Coloanei, care a rămas singură, stingheră. Împrejur pasc noaptea caii chirigiilor din Obreja, iar ziua râmătorii și gâștele periferiei orașului dau târcoale operei atât de interesant înțelese de oameni.
Și atunci te întrebi: „Oare sărbătorirea cu savantele explicații ale creației brâncușiene nu apare ca o farsă?”.
Iar, în încheiere, consemnez cele destăinuite mie de către gazetarul Jean Bărbulescu, prin 1946, la apariția unei cărți de studiu al hobițanului nostru, carte pe care o discutam.
Știam că fusese unul dintre apropiații lui Brâncuși, atunci când acesta trudise la cioplirea și turnarea și fixarea celebrelor sale lucrări, devenite cunoscute în lumea întreagă.
Într-o zi, pe când Poarta Sărutului și Masa Tăcerii erau pe cale de finisare, sculptorul și ziaristul se plimbau în jurul blocurilor de piatră din care se contura necunoscutul straniu, cu totul altfel decât ceea ce lăsaseră înaintașii.
Văzându-l pe musafir cum cercetează oarecum nedumerit ceea ce vedea, Brâncuși l-a întrebat cu puțină ironie blândă în cuvinte:
-Spune-mi drept, Ioane, cam ce înțelegi tu din tot ce vezi?
Bărbulescu a început a îngăima, dar sculptorul l-a întrerupt accentuându-și ironia:
-Nu pricepi nimic omule. Eu singur abia încetul cu încetul îmi fixez, îmi definesc locul și motivul inspirației, precum și ceea ce simbolizează fiecare părticică din ceea ce rămâne de sub daltă.
Jean Bărbulescu s-a răsucit serios spre el cu mirare:
-Dacă tot ceea ce vei lăsa posterității va fi atât de greu de explicat, de ce nu lași viitorimii lămuririle necesare?
Sculptorul a început a râde sănătos, în barba sa mare, amintind parcă un dac din străvechile depărtări din istorie:
-Asta ar însemna să luăm acestei viitorimi dreptul infinitei interpretări, a pretinsei, nesățioasei și necesarei bucurii omenești, de a izvodi tot felul de teorii în jurul acestor lucrări ale unui umil muncitor țăran abia ieșit dintre răsturnătorii de glie și a cioplitorilor în lemn și piatră, de aici de sub munte. Cred că e bine să lăsăm urmașilor șarade de dezlegat.
7 martie, 1967
Sabin Velican
Acest text este un fragment din volumul inedit “Amintiri despre oameni şi neoameni”, în curs de apariţie, sub îngrijirea lui Sorin Popescu. La fel ca şi acela început în Gorjeanul de joia trecută sub genericul “L-am cunoscut pe Jean Bărbulescu” (Ion Predoşanu)
